Temele și motivele sunt prepondrent de factură romantică și simbolistă: lună, stele, nori, ochi, ploaie, soare, înger, pasăre, oglindă, vis, anotimp, toamnă, iarnă, copac, zăpadă, lumină, denumiri de diferite fructe și, bineînțeles, păpușă. Ele funcționează însă foarte bine, așa cum observa pertinent și Ștefan-Doru Dăncuș, în „intervențiile de tip modernist”. Câteva texte – „Și Noe a luat în arca sa câte o pereche”, „Lover boy”, „Autobuzul femeilor”, exclusiv (post)moderniste – pot fi incluse lejer în orice antologie de poezie (post)douămiistă. În remarcabilul poem „Picioare de lemn”, se glisează spre intertextualism; ineluctabil, gândul ne duce la microromanul Aglajei Veterany „De ce fierbe copilul în mămăligă”. Subliniem însă că prin recursul autobiografic, discursul poetei își păstrează prospețimea și autenticitatea.
O altă trăsătură modernă a poeziilor din acest volum este bogata lor imagistică, cititorul având ocazia de a fi spectatorul unor tablouri de tip impresionist sau suprarealist, uneori în optimizată combinație: „prin perdele de dantelă croșetată/ploaia părea o joacă/din burta-i cenușie scuipa pepeni”. Angoasa este mai ușor de suportat datorită unor inserții de fină (auto)ironie: „erau niște păpuși de treabă/nu se ocupau de politică/numai când se întuneca de ploaie/îl pomeneau pe Dumnezeu/cel mult de două- trei ori”. Legătura cu divinitatea este prezentată cu finețe, referințele biblice se insinuează cu discreție, dar ceea ce-i formidabil este că li se păstrează astfel forța simbolului. Iată spre exemplu cum într-un autoportret, „Femeia (la patruzeci de ani)”, un text cu nuanțe feministe, întâlnim o trimitere subtilă la cămașa lui Iisus: „femeia/de patruzeci de ani așteaptă/cântecul lunii pline/pe masa din bucătărie/și toarce timpul/din ochii iubitului/ca pe o cămașă/dintr-o singură bucată”. Sinceritatea e o altă trăsătură esențială. Duioasele&splendidele poezii de dragoste sunt de o frapantă naturalețe: „Bărbatul pe care-l iubesc/e un cais/crescut lângă o bătaie prelungă de clopot/când înflorește/își înfășoară grădina pe tâmple/decupând miresme/în care mă ghemuiesc/ca-ntr-un joc neinventat”.
Cele mai puternice motive ale cărții mi s-au părut umbra și păpușa, ele alternând sau coexistând. Sunt poeme care-și găsesc continuitatea într-unul succesiv. În „Candoare” („Eu sunt o păpușă de lemn/crestată dintr-o creangă subțire de alun/am venit pe lume/într-o după-amiază senină/să-ți țin de urât/încap în palmele tale și știu când/de emoție/degetul tău cel mic mă strânge de mijloc/ca și cum s-ar fi îndrăgostit de mine/eu sunt doar o păpușă de lemn/dar visez la ziua când/voi vedea pe chipul tău/o tresărire de dragoste”), facem cunoștință cu drama păpușii de lemn, un amalgam de nostalgie, puritate și delicatețe. Drama se îmbogățește de înțelesuri în poemul de pe pagina următoare, „Umbră îndrăgostită”.
Un sens al cărții este acela de a atrage atenția că o păpușă (alter ego al autoarei, metaforă a oricărei femei sau, extinzând, a oricărei ființe) poate „căpăta viață”, poate fi însuflețită numai și numai dăruindu-i dragoste.
Nu doar datorită filonului postromantic, influențelor simboliste și imaginarului bogat aș apropia discursul liric al Tincuței Horonceanu-Bernevic de cel al laureatei Premiului Nobel Gabriela Mistral, ci mai ales pentru că poezia celor două se aseamănă în sensibilitatea mesajelor. Citind „Anotimpul păpușilor”, am călătorit parcă în alt timp, un timp în care era mai multă pace, lumină și visare. Deși sunt reflectate și amintiri triste, stări de temere sau chiar de panică, dintr-un „anotimp” al „înstrăinărilor”, majoritatea poeziilor de aici au capacitatea de a împrăștia în aer mireasma aromată și binecuvântată a pâinii de casă scoase proaspăt din cuptor.
 |
| Violeta Savu, fotografie de Mia Nazarie |
Portretul Violetei Savu a fost realizat de artista fotograf Mia Nazarie.
