Văzduhul albastru (Maxim Dumitraș)

Am văzut nori albi, am văzut nori
albaștri, am văzut nori ce erau pregătiți
pentru atârnarea de cer. Privită de la balcon, forma unui nor,
ce fusese culcat cu grijă de Maxim Dumitraș în grădina cu statui,
era o covată. Mi-am dorit s-aud din viitorul ploii un cântec de leagăn.
Aș fi fost norul alb și albastru, aș fi căzut picătură cu picătură
peste acoperișul ierbii. 

Când esența lemnului de stejar, mâna sculptorului o transformă
în strălucire de marmură, norii își fac camăruțe
cu pereți de zăpadă. Rătăcind prin coridoarele lungi care le leagă,
vom visa, vom visa taina, vom descifra arhitectura albastră a bucuriei.


Despre rezidența „The blue”: „Programul de Rezidențe artistice de sculptură “Albastru” are ca principal scop constituirea unei colecții valoroase de sculptură contemporană în lemn ce vizează reorganizarea și amenajarea spațiului expozițional „Muzeul în aer liber” al Centrului de Cultură „George Apostu”, un important monument de for public.
La ediția de anul acesta, ce se desfășoară în perioada 3-21 iulie 2017, participă: Maxim Dumitraș (România), Nedim Hadziahmetovic (Serbia) și Krasimir Metodiev (Bulgaria).
Maxim Dumitraș are un proiect intitulat Nori, forme abstracte, cu mare putere de imaginație.
http://www.modernism.ro/2017/07/11/rezidenta-artistica-de-sculptura-albastru-centrul-de-cultura-george-apostu/

Și mie mi-a scris Fernando Krapp

Încă de când s-a anunțat (eu am auzit prima dată la Radio România Cultural) titlul piesei montate la cel mai nou teatru municipal din România, cel din Suceava (care a primit numele dramaturgului Matei Vișniec), - ”Fernando Krapp mi-a scris această scrisoare”, regia aparține „artistului-fenomen”Alexander Hausvater, mi-am dorit să văd spectacolul. Așa că pe 27 iunie m-am suit în tren, împreună cu o bună prietenă, și am purces... la Suceava. Din păcate, timpul scurt nu ne-a permis să vizităm obiectivele turistice care merită văzute și revăzute în Suceava, dar am promis că ne vom reîntoarce, sperând că vom putea revedea și piesa. Povestea relatată e frumoasă, emoționantă, tulburătoare, iar montarea ei pune în valoare mai multe forme de artă: dans, muzică, video, poezie, scenografie, dramaturgie, arta actorului... Textul este scris de dramaturgii Tankred Dorst și Ursula Ehler, și e inspirat de nuvela lui Miguel de Unamuno, „Nada menos que todo un hombre” („Nimic altceva decât un bărbat”). E o poveste de viață și dragoste, care îmbină senzaționalul cu misterul, tandrețea cu tensiunea dintre personaje. Tehnici ultra-moderne ale artei spectacolului sunt îmbinate cu elemente de teatru antic. Corpul de dansatori, care formează, după cum atrage atenția Carmen Mihalache, „personajul colectiv”, mie mi-a adus aminte de corul din teatrul antic, numai că de data aceasta prin atitudini corporale și câteva propoziții aforistice declamate se spune ce altădată se făcea prin strofă, antistrofă și epodă. Chiar și începutul piesei mi-a amintit cumva de „Ifigenia în Aulia” (Euripide), Iulia, la fel ca Ifigenia, este sacrificată de tatăl său. Iulia, o tânără de o frumusețe diafană, este „vândută” lui Fernando Krapp, un tânăr bogat, carismatic, dar cu o faimă foarte proastă... se bănuiește că și-ar fi omorât prima soție, deși nimeni nu a putut demonstra asta vreodată. Iulia, încet-încet, se va îndrăgosti de soțul ei, dar comportamentul rece al acestuia, care dă frâu liber și unor instincte primare, o determină să caute dragoste (de fapt, mai mult atenție) în altă parte, chiar dacă evadarea ei (este sau nu) doar o iluzie. 
Totul curge într-o armonie perfectă și nu simți când se trece de la un tablou la altul, evoluția personajelor se face gradat și subtil, e multă trăire în acest spectacol, care transmite idei de profunzime și prin sugestii afrodiziace, e într-adevăr, așa cum spune însuși Hausvater „un carnaval al simțurilor”. Deși nu-s adepta muzicii cu sonorul la maxim, aici și-a avut rostul și am simțit cum mi-a pătruns în toți porii, parcă prin vene nu mai curgea sânge, ci muzică. 
Impactul cel mai mare asupra publicului o au scenele de la spitalul de psihiatrie, prin muzica psihedelică, reproducerea zgomotelor făcute de șocurile electrice, epuizarea fizică și nervoasă a Iuliei (care fusese internată acolo de Fernando), lașitatea contelui (așa-zisul amant al Iuliei) contribuind la oprimarea Iuliei. Pare că un delir infernal a contaminat toate personajele, lumea întreagă e cuprinsă de distopie... (aș face o paralelă cu o secvență din filmul rusesc „Dom durakov”). 
Iulia va reveni în cuibul familial, și totul va începe să devină suportabil, se instalează calmul, dar și apatia. Până la urmă cei doi, Iulia și Fernando, vor îmbătrâni împreună (splendidă metafora cu copăcelul din decor în care apar sau dispar frunze în funcție de... anotimpurile vieții). El nu i-a mărturisit niciodată iubirea femeii adorate, dar nici moartea nu l-a putut dezlipi de lângă aceasta. Se pierde intensitatea sentimentelor dacă le mărturisim?! Fernando Krapp așa a crezut și, paradoxal sau nu, dar poate chiar această teamă a făcut nemuritoare iubirea dintre el și Iulia. 
 „Fernando Krapp mi-a scris această scrisoare” are o forță și o grație specială, regizorul Hausvater face ca această piesă să fie memorabilă, el o încarcă de simboluri, te poți bucura la vizionarea primei reprezentații, dar ca să înțelegi pe deplin mesajele, necesită revizionare. Din multele simboluri, mă opresc să divulg câteva: albul imaculat al costumelor (doar colonelul poartă un costum de culoarea pielii), fantoma soției moarte cu fața acoperită de văl (de fapt spectrul morții), codițele rasta albe (lacrimi, dar și semne ale maturizării și îmbătrânirii), ochii dintr-o proiecție video, imaginea acestora se rotește cu diferite unghiuri, iar la un moment dat privirea este acoperită de o rămurică a arborelui delicat (semn că deseori privirea ne este, metaforic vorbind, penetrată și nu vedem clar realitatea) și multe alte coduri ar fi de identificat.

Fără să exagerez, mi se împleticeau picioarele când am ieșit din sala de spectacol. Am trăit emoții foarte puternice. A fost un eveniment special, foarte apreciat de publicul sucevean prezent în număr destul de mare, și care a chemat și rechemat actorii pe scenă pentru aplauze, deși pe 27 iunie nici nu era premieră... 
O cronică foarte bună a acestui spectacol a scris Carmen Mihalache (critic de teatru) în Revista Ateneu, iunie, 2017. 


Regele e gol, dar și-a învățat lecția!

TEATRUL BACOVIA
HAINELE CELE NOI ALE ÎMPĂRATULUI
dramatizare de Ciprian Huțanu
după Hans Christian Andersen
Distribuție: Mihăiță Cornea, Andreea Sandu, Neagu Alina Vasilica, Laurenţiu Budău, Tiberiu Gabor-Bitere, Ciprian Cârstiuc, Costras Adrian, Denise Ababei
Regia artistică: Ciprian Hutanu, Scenografia: Gavril Siriteanu, Muzica: Ciprian Emil Manta; Afiș: Mihaela Nazarie
Atmosfera de epoca, stralucire de curte imparateasca, un imparat ce nu se mai simte bine in propriile haine, drept urmare va primi unele asa-zis "fermecate", negustori escroci, profitand de naivitatea dar si servitudinea si ipocrizia unora.... Un spectacol viu, animat si de muzica excelenta, foarte reusit vizual, costumele superbe imbraca personajele ce par coborate direct din cartile de povesti, cateva tablouri, in culori pastelate, suspendate in aer, se constituie chiar intr-o mica si intima expozitie de pictura. Privind decorul minunat (reverențe plasticianului Gavril Siriteanu), fie ca esti om mare, dar mai ales daca esti copil, privirile iti vor fi atrase magnetic de cele doua marionete- Imparatul mic si cocosat, dar de o formidabila expresivitate si frumoasa, eleganta, inalta Imparateasa.
Toti actorii, cu o inepuizabila pofta de joc, într-un spectacol destul de solicitant pentru ei, dau viata unei povesti foarte amuzante, dar si pline de talc! Am remarcat jocul impecabil, chiar senzațional, într-un rol de compoziție, al lui Mihăiță Cornea, în rolul regelui. Disciplinată, Andreea Sandu, care mânuiește alături de Denise Ababei păpușa uriașă ce-o reprezintă pe împărăteasă, spune cu claritate toate replicile. Coerență și forță impresionantă (al jocului actoricesc) au demonstrat Alina Neagu și Laurențiu Budău, la Alina Neagu a fost transparentă bucuria jocului, nici Laurențiu Budău nu s-a lăsat mai prejos, interpretarea lui mi s-a părut c-a avut efect de echilibru în economia spectacolului. Cei doi au interpretat atât rolurile croitorilor pungași, cât și cele ale oamenilor simpli, din popor. 
Povestea (un pic schimbată față de cea originală a lui Andersen) e cam așa: Un rege destul de arogant, megaloman, narcisist dar și complexat, lipsit de perspicacitate, poruncește să i se aducă haine cu mult mai strălucitoare decât cele pe care le are deja, considerând că ar merita cele mai frumoase straie posibile. Așa că va fi păcălit de doi croitori escroci și i se va oferi... nimic, un nimic pe care-l plătește însă cu căruțe de lână de aur... Nici Împărăteasa nu e mai vrednică, deși poate prin intuiție feminină, a existat o secundă când ar fi părut că întrezărește  pericolul... Așadar regele va ieși în văzul lumii dezbrăcat, pentru că hainele oferite de croitorii speciali nici nu existau...  „Împăratul e gol!” strigă poporul, cu râs batjocoritor. Deznodământul e însă blând, regele și regina își asumă lecția umilinței, se smeresc, își cer și iertare, regele mai ales își recunoaște greșeala. E un final pozitiv, dar și optimist... oamenii se pot schimba în bine, pot evolua, chiar și fețe împărătești dacă ar fi. Și... ce bine ar fi dacă ar fi așa!
Cu acest spectacol al Secției de Animație,iată că s-a încheiat o altă stagiune la Teatrul Bacovia, a fost una excepțională, așa cum nu s-a mai întâmplat de ceva timp la acest teatru, iar pentru propunerile de spectacole bune și foarte bune, dar și diverse ca tematici, pentru un reușit Bacău FEST Monodrame (în care am urmărit spectacole de excepție, cele din recitalurile extraordinare pe toate le-aș revedea!, - recunosc că cel mai mult m-a impresionat Cerasela Iosifescu în „Obsesii”), pentru toate aceste frumoase realizări merită felicitări actrița Eliza Noemi Judeu, care din toamna anului trecut a devenit manager al acestei instituții, așadar în mai puțin de un an a reușit, cum s-ar spune, „să mute și munții din loc”.

„Fotografia este infinită.” Interviu cu Ovidiu Ungureanu

Violeta Savu : Ovidiu, cum ai devenit atât de pasionat de fotografie? Când ai avut primele încercări?
Ovidiu Ungureanu: Prima dată nu a fost o pasiune, ci o activitate. În anii 80, mai precis eram în clasa a IV-a şi aveam 10 ani, toţi copiii erau obligaţi să aibă activităţi şi se înscriau undeva la Casa Pionierilor. Am intrat şi eu pe poarta acelei instituţii, dar peste tot erau cam ocupate locurile de care m-aş fi simţit atras: carting, aeronautică. Dar pe o uşă am văzut scris: foto-video şi am bătut acolo. Aveam deja un aparat Smena şi lucram în compania fratelui meu, mai mare cu şapte ani, care avea acasă în atelierul său de fotografie inclusiv aparatură de developat. Atunci m-am înscris la acel cerc. Cred că a fost o alegere inspirată, am avut şi rezultate frumoase, am obţinut în acea perioadă un premiu III pe ţară la artă fotografică.
V.S.: Ne poţi descrie fotografia cu care ai câştigat premiul?
Ovidiu Ungureanu: Da. O bicicletă Tohan era rezemată de un copac foarte mare, din Parcul Trandafirilor, se vedea şi o sacoşă de rafie în care erau o sticlă de vin şi o pâine. Tot în acea perioadă am câştigat primii mei bani. Făceam poze cu artişti: Elvis Presley, Marilyn Monroe.
V.S.: Mă uimeşte ce spui. Cum ai realizat acele fotografii?
Ovidiu Ungureanu: Existau nişte negative. Fotografiai direct de pe o revistă. Decupam de acolo, multiplicam şi colegii voiau câte o poză cu Elvis Presley. Alte amintiri frumoase sunt din excursiile şcolare, când eu eram fotograful echipei. Îmi amintesc că la început am avut un blitz cu sursă Chaika, un aparat foto Zenit.
V.S.: Ştiu că tu ai fost o perioadă marinar.
Ovidiu Ungureanu: Da, am fost navigator, am navigat timp de aproape nouă ani. Am avut ocazia să văd trei sferturi din Planeta Pământ, pe mările şi oceanele globului. În mod special m-au impresionat Cercurile Polare. La vremea de atunci, foloseam aparate foarte ieftine, unele erau de unică folosinţă, pentru că nu aveam posibilităţi materiale. Mai târziu am reuşit să-mi iau un aparat bun. Dar cu fotografiile realizate acolo, în urmă cu mai bine de douăzeci de ani, e vorba de nişte orizonturi, voi face un proiect. În acel proiect voi prezenta publicului imagini de la cele două cercuri polare, cu locuri care din păcate acum nu mai există: gheţari, banchize. S-au topit demult. E altă formă geografică, efect al încălzirii globale.
V.S.: După ce ai navigat, ce ai făcut?
Ovidiu Ungureanu: Am revenit la pasiunea pentru fotografie.
V.S.: Ce înseamnă că ai revenit? Nu a fost continuă?
Ovidiu Ungureanu: Am muncit, am navigat, am făcut poze, dar nu am făcut expoziţii în perioada aceea, până în ’99. Odată cu venirea mea pe uscat am început să mă dedic cu adevărat fotografiei.
V.S.: Iar anul trecut ai adus în faţa publicului multe proiecte frumoase, atât pe fotografie cât şi la film-video. Cred că a fost anul cel mai prodigios pentru tine.
Ovidiu Ungureanu: Da, unele proiecte le-am început de prin 2015 şi chiar de mai înainte, dar într-adevăr anul 2016 a fost pentru mine foarte productiv. La ora actuală îmi place foarte mult să documentez. Am şansa să trăiesc într-un oraş cu artişti plastici foarte valoroşi şi nu aş pierde niciodată ocazia să documentez pe cineva, de a-l imprima sau a-l fotografia. Sunt interesat să realizez fotografie-document. Dintre cei mai fotografiaţi şi documentaţi este Ilie Boca, la expoziţia retrospectivă Ilie Boca a fost proiectat şi un film realizat de mine, cu fotografii din colecţia personală a domniei sale. De câte ori am avut şansa de a-l vizita acasă, şi pot spune că nu s-a întâmplat de puţine ori, nu am ratat prilejul de a înregistra video momente cu acest artist important, maestru al picturii. Să-i dea Dumnezeu sănătate şi viaţă lungă! Ilie Boca a fost cel care m-a trimis la şcoală. El m-a întrebat dacă am făcut vreun curs sau o şcoală de artă. I-am răspuns că nu ştiu dacă timpul îmi permite să mai urmez încă o facultate la zi, aveam deja un master în peisagistică şi consideram atunci că ar fi suficient. Dar Ilie Boca mi-a spus că studiile superioare la o facultate de calibru obligatoriu mă vor ajuta. M-a convins şi am mai făcut încă un master, foto-video la Universitatea de Arte „George Enescu” Iaşi, pe care l-am absolvit cu nota maximă şi unde am avut şansa să învăţ de la profesori extraordinari: Matei Bejenaru, Bogdan Teodorescu. Având colegi masteranzi foarte talentaţi şi plini de entuziasm, au apărut taberele făcute cu studenţii, în colaborare cu Complexul Muzeal „Iulian Antonescu”, cu Filiala Bacău a Uniunii Artiştilor Plastici. Cu colegii de la master am făcut, punând la dispoziţie partea tehnică prin Studioul Cromatique, două tabere de cercetare, una de documentare Nicu Enea, în 2015, şi cealaltă, în 2016, despre George Bacovia. Taberele au fost subvenţionate de Consiliul Judeţean Bacău. Parteneri au fost Complexul Muzeal „Iulian Antonescu” şi Facultatea de Arte „George Enescu” Iaşi. În cele două tabere am reuşit să realizăm două filme documentare: „Casa memorială Nicu Enea” şi „Casa memorială George Bacovia”. Acestea fac parte dintr-o dorinţă mai veche a mea, cea de a puncta reperele băcăuane. Anul acesta aş dori să realizez un film despre George Apostu. În afară de taberele axate pe partea documentară, am iniţiat şi alte tabere, cu artişti plastici: Tohani, Pralea, pentru ambele realizând albume de fotografie şi pictură.
Pentru mine a fost o onoare că am fost invitat într-o altă tabără, cea de la Tescani, şansă pe care am folosit-o pentru a face documentarul „Tescani 40 de ani”. Iar albumul „Tescani 40” e producţia proprie a Studioului Cromatique, în parteneriat cu Muzeul Naţional „George Enescu” Bucureşti.
Dacă tot am ajuns la capitolul de filme documentare pe care le-am realizat ca producţii ale studioului propriu Chromatique, tot în 2016, am mai scos „Repere culturale. Pictori băcăuani”, un proiect de asemenea cofinanţat de Consiliul Judeţean Bacău, de data aceasta am avut drept partener Asociaţia Conştiinţa Europeană, domnul Emil Berceanu ocupându-se şi de scenariu.
V.S.: Îmi amintesc şi de un proiect deosebit, inedit pentru Bacău, o proiecţie 3D, lansată în luna mai, la Noaptea Muzeelor.
Ovidiu Ungureanu: De fapt, am avut în acea zi, pe 21 mai, mai multe evenimente. La iniţiativa doamnei Mariana Popa, director al Complexului Muzeal „Iulian Antonescu”, s-a organizat la Galeriile Alfa vernisajul expoziţiei taberei Pralea, cu lansare album şi vizionarea filmului documentar al taberei. Publicul care a fost interesat de Noaptea Muzeelor, a putut vizita şi expoziţia de fotografie Take or Make, de la Galeriile Frunzetti, care se vernisase cu o seară înainte, proiect realizat împreună cu colegii masteranzi de la foto-video, coordonator a fost universitarul Bogdan Teodorescu. La Muzeul de Artă Bacău a fost vernisajul expoziţiei „DADA Characters”, la organizarea expoziţiei unde au expus lucrări artişti importanţi din Bacău şi Iaşi, colaborând şi „Chromatique Photo Studio & Art Gallery”, alături de Primăria Moineşti, Consiliul Judeţean Bacău, Filialele U.A.P. Bacău, U.A.P. Iaşi. Dar foarte mulţi au considerat momentul de graţie al Nopţii Muzeelor proiecţia 3D video-mapping.
V.S.: Da, mulţi au apreciat acel moment ca fiind inedit şi de excepţie. Presa a fost receptivă şi te-a felicitat, îmi aduc aminte de încântarea jurnalistului Gheorghe Bălţătescu: „M-au trecut fiorii la proiecţia 3D mapping, realizată extraordinar de Cromatique Studio&Art Gallery, de artistul fotograf Ovidiu Ungureanu.”
Să revenim un pic la fotografie, artă prin care te-ai impus mai întâi în spaţiul artistic băcăuan, ai avut câteva expoziţii personale şi de grup, chiar şi până în anul 2016. Am observat că ai fotografii cu imagini poetice. Îţi place poezia?
Ovidiu Ungureanu: Da, bineînţeles, am avut şi câteva încercări în scris, dar erau modeste. Ai observat bine, mi-a plăcut întotdeauna partea poetică a fotografiei. Îmi doresc să transmit starea mea celui care priveşte o fotografie făcută de mine. Evit temele abstracte, cu chei de interpretare. Aleg emoţiile, stările. Prefer liricul, îmi place prin fotografie să spun o poveste, iar cel care o priveşte să simtă că aparţine şi el acelei imagini. Ochii mei caută în permanenţă stări, personaje, locuri. Sunt un vânător de fotografie. Sunt tot timpul în căutarea unui pixel de aur.
V.S.: Ce artişti fotografi îţi plac în mod deosebit?
Ovidiu Ungureanu: În facultate am studiat istoria fotografiei, am aflat despre foarte multe stiluri de fotografie. Sunt mulţi artişti mari pentru care am un respect deosebit. Dar dacă ar fi să dau un singur nume, spun: Ion Grigorescu, am avut ocazia să-l cunosc personal la evenimentul organizat anul trecut la Galeriile Karo, „Podul lui Ion Grigorescu”. Ion Grigorescu mi-a făcut plăcerea de a-mi vizita studioul, unde am avut lungi discuţii despre artă. Găsesc că există similitudini între genul lui de fotografie şi al meu, moduri asemănătoare de documentare. Dar aş vrea să subliniez că m-am ferit tot timpul să mă asemăn cu cineva. Am recunoştinţă faţă de artistul fotograf Viorel Cojan, care m-a încurajat foarte mult, atât pentru fotografie, cât şi pentru filme documentare. Viorel Cojan este un maestru al fotografiei, foarte modest din fire. Am fost încurajat şi de alţi plasticieni, cum ar fi Carmen Poenaru, Dionis Puşcuţă.
V.S.: Ce aparat ai: Canon sau Nikon şi de ce?
Ovidiu Ungureanu: Am o gamă de aparate Nikon. Primul a fost cadoul soţiei pentru mine. Şi aşa am rămas la Nikon.
V.S.: O alegere sentimentală. Ştiu că ai o fetiţă, crezi că îţi va urma pasiunea pentru fotografie?
Ovidiu Ungureanu: Fetiţa mea, Anastasia, are deja propriul ei aparat Olympus, rezistent la intemperii şi şoc. Da, cred că deja e pasionată de fotografie. Fotografiază mult oamenii, îi plac personajele.
V.S.: Ce anume crezi că face diferenţa între un fotograf artist şi unul amator?
Ovidiu Ungureanu: Aparatul foto este o unelată folosită de un deţinător, care l-a achiziţionat din diferite motive: imortalizarea unor evenimente importante, imortalizarea unor stări, trăiri. Fotograful artist vede cu ochiul sufletului, de acolo cred că-i diferenţa. Idei pentru fotografie există peste tot. Nu sunt aparate disponibile pe planeta Pământ şi fotografi care să surprindă cât de departe poate să ajungă fotografia. Fotografia este infinită. Din acest infinit eu am ales să documentez locurile în care m-am născut, zona mea, ţara mea, planeta mea, oamenii care îmi sunt cel mai aproape.
V.S.: Proiecte de viitor?
Ovidiu Ungureanu: Film documentar George Apostu, o expoziţie personală artă foto la Paris. Voi colabora în continuare cu importante instituţii de cultură din Bacău şi din ţară. Şi, desigur, cel puţin o tabără de creaţie, poate chiar două, voi vedea. Mai am şi alte proiecte, dar nu le divulg acum. Sper că vor fi surprize plăcute.




Ilie Boca în atelierul său
Ion Grigorescu
Ovidiu Ungureanu



Interviul a fost publicat în Revista Ateneu, februarie 2017, http://www.ateneu.info/

Trei poveşti de dragoste - un spectacol sensibil

Noul spectacol de la Teatrul Municipal Bacovia, "Trei poveşti de dragoste", te face să crezi în iubire. Trei poveşti, "Sandwich cu pui" (de Matei Vişniec), "Împăiaţi-vă iubiţii" (de Theodor Mazilu) şi "Eu nu mai sunt iepuraşul tău" (tot de Matei Vişniec) s-au unit sub bagheta regizorului Geo Balint, un ingredient foarte important a fost şi coregrafia, de care s-a ocupat Lorette Enache.  Şi, nu în ultimul rând, remarcăm muzica foarte bine aleasă, autorul coloanei sonore fiind Ciprian Manta.
Cele "Trei poveşti de iubire" spun, in formule simple si sincere, adevăruri despre cupluri, despre efectele pozitive, pe termen lung, ale înţelegerii/toleranţei faţă de celălalt.
De mare efect este intro-ul acestui spectacol, un dans enigmatic, misterios prin ne-dezvăluirea lui în întregime, spectatorii privind fascinaţi doar baletul perechilor de picioare.

În prima poveste, amestec de simplitate şi modernism, Alina Simionescu şi Ştefan Alexiu spun o poveste veselă despre pragmatism, dar în combinație cu note de naivitate şi speranţă. Interpretările ambilor actori sunt convingătoare și transmit bună-dispoziție. Catherine se foloseşte de atu-urile ei feminine, în principal gingăşia şi fragilitatea, şi-l convinge pe Billy că deşi este însărcinată, ea este virgină. E doar o "mamă-purtătoare". Cei doi se decid să-și deschidă, cu banii primiți de la patronul lor Billy, un restaurant.


În a doua povestire, de mai mare impact, poate şi prin consistenţa sa (e cea mai lungă partitură dintre cele trei fragmente), Emilia este actriţă, are în jur de 40 de ani, e marcată de eşecurile din trecut, dar asta nu o împiedică să arate bine, e frumoasă. Îşi aşteaptă iubitul în garsoniera sa modestă, dar primitoare. Aranjează frumos masa, e veselă, dansează, dă muzica la maxim, se simte plină de energie. Valentin soseşte cu oarecare impetuozitate, dar treptat, deşi încearcă să-şi demonstreze superioritatea în faţa femeii, este dominat de aceasta şi îşi pierde energia. Valentin este regizor şi tot încearcă să-i demonstreze iubitei că numai de el depinde ca ea să primească sau nu un rol în noul spectacol pe care îl va monta. Rol pe care, de altfel, nici nu i-l oferă, dar nu atât pentru că, aşa cum îi aruncă în faţă cu dispreţ, ea nu ar avea talent, ci mai mult din gelozie.
Deşi bărbatul e regizor cu destulă faimă, apreciat de critica de specialitate, replicile tăioase, inteligente îi aparţin femeii. Excelent monologul Emiliei, interpretat perfect de Florina Găzdaru. Ca de altfel întregul rol, Florina Găzdaru a alternat frumos în interpretarea ei spontaneitatea cu reflexivitatea. Şi Bogdan Buzdugan a făcut un rol bun, creionând foarte bine caracterul infatuat al regizorului Valentin, dar şi nonconformismul acestuia. Emilia, în final, îl iartă pe Valentin pentru toate, pentru meschinărie, aroganţă, misoginism și multe altele, declarându-i în schimb că îl iubeşte. Dar nu pentru talent și inteligență, calități pe care ea i le recunoaște cu generozitate, ci pentru o singură trăsătură, dar răscolitoare: pentru frica lui de moarte. Şi în viitor cei doi vor forma o pereche.
A treia poveste "Eu nu mai sunt iepuraşul tău" începe poetic, cu dans plin de senzualitate între cei doi parteneri (Eliza Noemi Judeu şi Dumitru Rusu), ale căror şoapte de iubire se aud de pe o bandă înregistrată. (textul introductiv, de un lirism aparte, "Spune A", de Matei Vişniec). Liric, încărcat de emoţie, este şi dansul celor doi actori.
După povestea de amor, sugerată discret, cu umbre în spatele unei cortine albe, EA, frământată de probleme existenţiale, îşi doreşte să poarte un dialog cu partenerul ei. Numai că acesta trăieşte în alt mod frumuseţea acelui moment, căutând să-şi prelungească sentimentul de pace interioară, servind un pahar de vin bun şi fumând o ţigară. Se simte relaxat, dar din păcate, ignoră nevoile iubitei sale. EA (foarte caldă şi empatică interpretarea Elizei Noemi Judeu) gravitează în jurul Lui (o interpretare curată şi sinceră a lui Dumitru Rusu), se pisiceşte, dar face şi pe bosumflata, în fond căutând aproape cu disperare (aşa cum fac femeile de obicei) ca bărbatul să-şi manifeste dragostea faţă de ea nu doar fizic, ci şi prin cuvinte. În final, vine şi declaraţia de iubire a unui bărbat ce demonstrează că poate fi şi delicat, manifestând înţelegere pentru "capriciile" feminine. Şi totul se termină cu... dragoste.

Pe scenă rămân, învăluite în fum de ţigară, două scaune, lângă ele, o sticlă de vin şi două pahare. Două scaune ce aşteaptă să fie ocupate de alte două personaje. O altă poveste, cu aceeaşi nobilă trăire: Iubirea.
"Trei poveşti de dragoste" legate de sunetul duios al unei cutiuţe muzicale... Un spectacol simplu, frumos, optimist şi sensibil despre iubire. Iar câştigul, pentru spectator, este poezia de dincolo de cuvinte, din stări sugerate, eleganţa cromaticii, aşezarea obiectelor (recuzitei), muzica şi dansul, chimia dintre personaje.

Fotografii din spectacol: Mihaela Nazarie

Dezamăgirile unui clovn şi prinţesă medievală îmbrăcată în blugi

Bacău FEST Monodrame
Marţi, 25 aprilie 2017

Alex Buescu, "Opiniile unui clovn", după Heinrich Böll,
Regia: Anca Maria Colţeanu
Teatrul Luni, Bucureşti

Dezamăgirile clovnului Hans Schnier ne-au fost spuse de către tânărul actor Alex Buescu. Din păcate, minunatul roman al lui Heinrich Böll, "Opiniile unui clovn" n-a fost transmisă pe deplin. Am ascultat un rezumat al cărţii, despre care cred că pentru interpretare scenică trebuia făcut un pic mai condensat. Totuşi, Alex Buescu s-a identificat bine cu personajul, dar nu a avut suficientă forţă, mi s-a părut lipsit de energie. Un spectacol lung şi destul de monoton, având ca temă principală bigotismul şi suferinţa din dragoste. Actorul a fost descurajat (şi bruiat!) de penibilile zgomote din pub-ul Valhalla, produse probabil de un aparat de măcinat cafea.
L-am apreciat pe Alex Buescu pentru emoţie şi sensibilitate, dar şi pentru memoria foarte bună, el reproducând cursiv, timp de mai bine de o oră, povestea tristului vagabond arlechin.


Valentina Zaharia, foto: Cotidianul Deşteptarea
Valentina Zaharia, "Venus şi Adonis", după William Shakespeare
Regie: Ioana Petre, Teatrul Mignon, Bucureşti
Chitară: George Popescu

În sfârşit, am văzut la Bacău FEST Monodrame... şi arta actorului. Fără o scenografie în spate, îmbrăcată într-un top şi o pereche de blugi (a renunţat la "frumoasele costume", adaptându-se la spaţiul neadecvat şi cam neprietenos de la Hotel Decebal), folosindu-se doar de o bucată dintr-o geacă, de o eşarfă mătăsoasă, acompaniata de George Popescu cu minunate acorduri de chitară clasică, Valentina Zaharia a fost şi Venus, şi Adonis, şi naratorul! Ba, a imitat foarte bine şi calul cavalerului! Am vibrat la întâlnirea plină de candoare a celor doi îndrăgostiţi, am ascultat cu încântare versurile în pentametru iambic. Un spectacol în care m-am simţit legănată de o frumoasă poveste de dragoste. Cu Valentina Zaharia am făcut o călătorie în timp şi m-am trezit în epoca medievală, chiar dacă prinţesa era îmbrăcată modern, în blugi negri! Nu ştiu ce ar fi zis Shakespeare, dar cred că şi el ar fi îndrăgit-o. Eu am îndrăgit-o pe Valentina Zaharia pentru dicţia impecabilă, pentru mişcările armonioase, pentru gestica elegantă şi da, şi pentru seriozitatea cu care şi-a asumat acest rol (am apreciat-o foarte mult că a făcut de la început observaţia să se facă linişte la bucătărie şi că a fost oarecum ironică atunci când a spus că speră să placă povestea pe care ne-o va dărui, chiar dacă spectacolul se ţine "într-o sală de mese".)
Din păcate, eu nu am prins spectacolul în concurs al lui Ali Deac. Dar din cei cinci concurenţi pe care i-am urmărit la Bacău FEST Monodrame, Valentina Zaharia este preferata mea. 

Bacău Fest Monodrame se desfăşoară în Bacău, între 21-26 aprilie, organizator: Teatrul Municipal "Bacovia" şi Primăria Municipiului Bacău

Singurătatea femeilor, două recitaluri la Bacău FEST Monodrame

Bacău FEST Monodrame
Luni 24 aprilie 2017

Spectacol în CONCURS
Actor: Iulia Valentina Verdeş
"Before breakfast", după Eugene O'Neill
regie: Constantin Florescu , Teatrul Municipal Ariel, Râmnicu Vâlcea


Iulia Verdeş, foto: Alin Leancă
Drama în cuplu... Eşecul vieţii de cuplu... Trădări, neîmpliniri, adulter... Povestea este spusă de ea, soţia frustrată, neglijată şi înşelată de soţ. Pare a fi o femeie rece, răzbunătoare îşi va omorî soţul. Ni se spune de la început asta, aşa că uciderea soţului eu cred că e mai mult metaforică.
Iulia Valentina Verdeş a reuşit să contureze destul de bine "depersonalizarea" personajului, însă spectacolul a avut părţi monotone, prea multe tăceri lungi, lipsite de sens. Scenografia a fost reuşită, sugerând claustrarea şi anxietatea, cei doi parteneri ridică ziduri între ei şi se trezesc prizonieri unul celuilalt. Sunt închişi într-un spaţiu ostil. 
În fotografiile din proiecţii îl vedem pe soţul femeii. Un bărbat cu aspect maladiv. Un bărbat care se simte neîmplinit, atât în viaţa de familie, cât şi în cea profesională, pasiv, blazat. 
Ultima fotografie a bărbatului, cu lama briciului tăindu-i beregata, e de factură horror.

Nefericirea celor doi soţi a început de fapt cu pierderea copilului. Moartea pruncului e devastatoare. Efectul: cei doi se vor distruge unul pe celălalt.
La acest spectacol, personal am simţit nevoia unui plus de tensiune. 
Însă nu a fost un spectacol rău. Iulia Valentina Verdeş a fost o prezenţă frumoasă, cu ochi expresivi, a transmis mesajele mai mult prin priviri, şi poate mai puţin prin gesturi. Nici sala nu a avantajat-o, cred că spectacolul acesta ar fi căpătat mai multă forţă jucat pe scena teatrului, distanţa cam mică dintre actor şi spectator, în acest caz, a diminuat tensiunea dramatică.

Spectacol în CONCURS
Actor: Simona Codreanu
"Gări înlăcrimate: fragmente dintr-un vodevil inexistent", după Anton Pavlovici Cehov
Regie: Nicoleta Dănilă, proiect independent Târgu Mureş


Simona Codreanu, foto: cotidianul Deşteptarea
Cu o intrare de mare impact, mi-am zis: o să urmeze ceva tare fain! N-a fost chiar aşa, dar nu cred că din vina actriţei. Ea a demonstrat că are date bune, atât pentru comedie, cât şi pentru dramă. Însă spectacolul a fost putin dezavantajat de proasta acustică, pentru acest gen de spectacol, a pub-ului Valhalla, unde s-a desfăşurat recitalul. Din locul in care am stat eu, nu s-a auzit prea bine. Totuşi, chiar şi în aceste condiţii, actriţa a avut nerv, a umplut toate spaţiile goale, şi-a ţinut în mână spectatorii, a interacţionat cu ei. 
De la acest spectacol am plecat cu mesajul enunţat şi în sinopsis: "Cine crede că femeile sunt doar delicate se înşeală amarnic. În general beau mai mult decât te aştepţi, mint mai mult, înşeală mai mult şi iubesc banii mai mult decât ar vrea să-şi iubească bărbaţii.": 
fost un show plăcut, cu o energie bună. Şi uneori asta contează mult, poate fi, şi a şi fost, ca o terapie. 

Bacău Fest Monodrame se desfăşoară în Bacău, între 21-26 aprilie, organizator: Teatrul Municipal "Bacovia" şi Primăria Municipiului Bacău

Două povestiri, o înţepătură de ac

Andreea Darie, foto: Cotidianul Deşteptarea
Bacău FEST Monodrame
Duminică, 23 aprilie 2017

Spectacol în CONCURS
"Două piese cu o femeie", după Franz Xaver Kroetz, 
regia Ion Mircioagă
Teatrul 7, Iaşi  
Actor: Andreea Darie 

Spectacolul de tip one-women-show se bazează pe două texte ale dramaturgului Franz Xaver Kroetz: "La noroc" şi "Melodia preferată". Din a doua piesă, am văzut un spectacol formidabil montat în Bacău, în regia lui Horia Suru, cu o interpretare memorabilă a actriţei Eliza Noemi Judeu. 

"Două piese cu o femeie" uneşte două poveşti, petrecute în timpuri diferite (prezent şi trecut), dar personajele feminine ar putea să fie, de fapt, una şi aceeaşi femeie. Numele ei este Rasch. Femeia matură rememorează un episod nefericit din trecutul ei, după cum citim în sinopsis-ul din caietul-program: "Un cântec difuzat la radio îi declanşează o amintire îndepărtată în care ea, împreună cu fiul, călătoreşte cu trenul în speranţa că-l va revedea pe bărbatul iubit." Timpurile alternează: prezent-trecut, iarăşi prezent. Trecutul este sugerat metaforic prin călătoria cu trenul. Recursul la copilărie se face prin imaginea trenuleţului electric. Povestea din prezent se bazează pe monodrama "Melodia preferată" şi este relatată fără cuvinte, înţelegem doar din mimică şi gesturi ce se întâmplă cu Rasch, este răvăşită sufleteşte, singurătatea o înnebuneşte şi o aruncă în depresie puternică. În trecut, în urmă cu probabil vreo 20 de ani, era foarte tânără, o adolescentă care-şi câştiga singură pâinea într-o fabrică de confecţii. Naivă, cade uşor victimă unui bărbat deja însurat. Ea călătoreşte cu trenul, împreună cu pruncul ei, sperând că se va întâlni, fie şi pentru scurt timp, cu tatăl copilului. Imatură, destul de superficială, chiar dacă a trecut prin fantastica experienţă a naşterii, în ea nu s-au trezit încă instinctele materne şi nu prea ştie cum să se comporte cu copilul. Intenţionează să-l părăsească în tren, pe o banchetă dintr-un compartiment care a "fost doar pentru ei doi" (simbol al casei/locuinţei de care cei doi, mamă şi copil, au stringentă nevoie). Totuşi, Rasch se întoarce după copil, îmbrăţişându-l lung, dar şi... sufocându-l. 
În timpul călătoriei, Rasch susţine un lung monolog, se adresează copilului, dar de fapt rememorează pentru ea însăşi scurta, dar destul de frământata ei istorie personală. În timpul acesta, coase. Şi se înţeapă grav cu acul. Acest element al înţepăturii îl întîlnim şi-n episodul "Melodiei preferate", când Rasch se înţeapă foarte tare în acul unui cactus din garsoniera în care locuieşte. Înţepătura sugerează că este vorba de acelaşi personaj. Totodată este şi simbol al eşecului în viaţă. În basme (v. "Frumoasa din pădurea adormită"), simbolistica înţepăturii se leagă de adormire, de vis, de moarte clinică. Finalul piesei face recurs la această simbolistică, conferind însă deznodământului caracter tragic.
Jocul actriţei mi-a plăcut mai mult în episoadele non-verbale, deşi dificile, le-a executat fără erori, dar în partea din mijloc, cea verbală, cel puţin în spectacolul jucat în cadrul Bacău FEST Monodrame, nu mi s-a părut prea convingătoare. 
Însă, încărcat de simboluri, probabil acest spectacol l-aş înţelege altfel, poate mai mult şi mai bine, la o revizionare. 


Ce nu ai vrea să auzi, dar...

"Ştiu că nu asta vrei să auzi", foto Viorel Cojan
"Ştiu că nu asta vrei să auzi", după Carmen Dominte
Denise Ababei, actor Teatrul Bacovia Bacău
Regie: Irina Crăiţă-Mândră
Scenografie: Cezarina Iulia Popescu
Spectacolul care a avut premiera la Teatrul Bacovia, în seara zilei de 21 aprilie 2017, în cadrul Bacău FEST Monodrame, "Ştiu că nu asta vrei să auzi" ne-a spus povestea unei adolescente şi odată cu povestea ei, a ilustrat un episod dramatic de la revoluţia din 1989. 
Pentru cei care am prins anii de comunism, spectacolul a fost răvăşitor. Personal, în 1989, aveam vârsta eroinei din piesă, aşa că nu mi-a fost prea greu să mă identific cu personajul.
În "Ştiu că nu asta vrei să auzi", vedem prin ochii unei copile cum regimul comunist avea puterea de a perverti sufletele. Dar Raluca, o adolescentă, o fată cu părul împletit în codiţe reuşeşte să-şi păstreze inocenţa. Pentru ea, mai întristătoare decât claustrarea (foarte bine sugerată de cubul în care se trezeşte mereu închisă) impusă de dictatura politică, este faptul că persoanele mature din jurul ei sunt abrutizate. La şcoală i se impun reguli stupide. Materiile studiate, cele mai multe sunt rigide. Din păcate, nici în familie nu găseşte dragoste sau înţelegere. Marcată de ruptura dintre părinţi, speră că prin păstrarea unor lucruri în care s-au imprimat amintiri îşi va aduce înapoi tatăl. La un moment dat, într-un dialog cu mama ei, fata eliberează un strigăt de revoltă adresat tatălui. Dar nu ştim exact al cui e ţipătul, al ei sau al mamei? Aparenta resemnare din glasul mamei poate părea contrar caracterului acesteia, care mai târziu va comite actul imoral de a-şi denunţa benevol vecinii revoluţionari. De fapt, piesa spune un adevăr crud: în timpul comunismului, oricine, chiar şi o femeie obişnuită, care suferise propriile dezamăgiri în viaţa personală, putea ajunge informator. Şi încă de bună-voie...
Denise Ababei, foto Cătălin Niţu
Singurul prieten al Ralucăi este un coleg de clasă, iar această prietenie îi va aduce alt necaz fetei: va fi anchetată într-o boxă a securităţii. Sentimentul de teroare e foarte bine indus prin muzica excelent aleasă, prin pauzele apăsătoare dintre sunete şi cuvinte. Simţi sufocarea din pieptul personajului.
Finalul copleşeşte prin intensitate. Actriţa ezită în aşezarea matricolei înroşite pe piept. Cu o mişcare, puţin mai în stânga sau în dreapta, în marea masă a eroilor de la revoluţia din 1989, Raluca şi-ar fi putut schimba destinul... Prin sacrificiu, reuşeşte să evadeze din cubul de un alb anxios, în care nu se va mai întoarce niciodată.
Actriţa Denise Ababei a făcut un rol foarte bun, s-a auzit foarte bine pe scenă, are o dicţie impecabilă. A părut o fetiţă de 12-13 ani, o fetiţă care caută, cu asiduitate, prin propriile mijloace să afle ce înseamnă dreptatea şi adevărul, dar totodată păstrează cele mai frumoase caracteristici ale copilăriei: inocenţa şi ludicul.
Carmen Dominte a scris un text bun, coerent, a creat un personaj dramatic şi credibil. Iar Irina Crăiţă-Mândră din punct de vedere regizoral a exploatat la maxim calităţile textului. Admirabilă şi scenografia minimalistă, semnată de Cezarina Iulia Popescu, ea a costruit un spaţiu ce sugerează închisoarea ce te ţine captiv, fizic, dar mai ales emoţional şi mental,un sistem totalitar.
"Ştiu că nu asta vrei să auzi" este un spectacol curajos, pentru că el simbolizează în mare măsură şi incapacitatea multora de a depăşi vechile mentalităţi comuniste.
Ştiu că nu asta vreţi să auziţi : multe dintre problemele atinse în această monodramă sunt încă de actualitate.

Cu sufletul nu-i de glumit. Neatenţi la nemurire

În regia lui Sorin Militaru, piesa montată la teatrul Bacovia, "Cu sufletul nu-i de glumit", a dramaturgului de origine bulgară Dimitri Dinev, este doar în aparenţă comedie, e o tragi-comedie, cu valenţe mai mult tragice, subiectul principal fiind cum se manifestă omul în faţa morţii. În acest caz în faţa morţii lui Nikodim Stavrev (Adi Hostiuc), un muncitor în construcţii, un bărbat de doar 40 de ani, căruia i-a fost curmată viaţa într-un accident de muncă stupid.
Charon (Valentin Branişte), barcagiul (cunoaştem desigur cu toţii mitul), nu-i mulţumit de plata pe care i-o oferă (mortul) Nikodim, aşa că refuză să-i treacă sufletul "dincolo". Nevoit astfel, sufletul lui Nikodim mai bântuie şi are ocazia să observe cum se comportă cei vii, prezenţi la priveghiul său. Pavlina Stavreva, soţia lui iubitoare, şocată de moartea violentă a lui Nikodim, îl regretă şi îşi plânge cu sinceritate amarul. Apare însă Sladka (interpretată de Eliza Noemi Judeu), şi ea plânge, dar artificial, pentru bani, e bocitoare profesionistă, din dorința de a respecta o tradiţie a fost angajată de Pavlina, pentru înmormântarea soțului ei. Sladka vine cu o seară înainte de înmormântare, îmbrăcată în haine negre de doliu, dar cu o ţinută extrem de sexy, cu spatele gol, rochie mulată, tocuri foarte înalte. Se declară "profesionistă", are nevoie de timp pentru a cunoaşte "obiectul muncii", cum cinic îl numeşte pe Nikodim. Dar vom afla pe parcursul desfăşurării acţiunii că motivele ei reale au fost altele.
Ca la orice priveghi se adună lume, îşi fac apariţia, cu o jerbă de flori, patru mândrii bărbaţi: Josef (maistrul şef), Bora, Virgil şi Zeko, colegi de muncă, dar şi prieteni de pahar de-ai lui Nikodim, disperând până mai ieri, prin vizitele lor zgomotoase, destule seri de-ale sărmanei Pavlina, ea îi roagă să nu atragă reclamaţii de "tulburarea ordinii publice". Din primele secunde, spectatorul poate observa că între bocitoarea Sladka şi cel mai prezentabil dintre bărbaţi, Bora, există o anumită tensiune. Pavlina, obosită de marea tristeţe ce-o apasă, se retrage şi rămân în scenă cei patru bărbaţi şi Sladka.
Cei patru colegi vorbesc între ei despre prietenia cu Nikodim, despre episodul tragi-comic al accidentului, apoi ei se îmbată, alunecând într-un ludic uneori simpatic, alteori macabru sau înduioșător. În nebunia lor, îl tratează pe Nikodim ca pe un om viu, de fapt ca pe o marionetă şi îl aşază împreună cu ei la masă, punându-i chiar şi un cârnat în mâna stângă şi un pahar de şnaps în cea dreaptă, ridiculizând astfel moartea. Bărbaţii (aşa-zis) vii interacţionează cu Sladka, doar Bora forţându-se să stea cât mai departe de otrăvitoarea viperă, deşi nu-şi poate ascunde gelozia atunci când ceilalţi trei colegi încearcă, rând pe rând, să o cucerească pe această femeie, extrem de seducătoare din punct de vedere fizic, dar perfidă, vulgară, cu avidă dorinţă de a-i cuceri pe bărbaţi, pe care vrea să-i vadă la propriu căzuţi la picioarele ei. Aspectul fizic desăvârșit, dar poate mai ales misandria și insolenţa Sladkăi îl fac pe Josef să se simtă magnetic atras de ea. Josef, excelent creionat de Florin Zăncescu, un ins volubil, robust, grobian, el vede în Sladka dublul său feminin, în ceea ce privește caracterul. El este misogin declarat, a iubit doar o femeie: "Dunărea albastră" şi se consideră, la fel ca Sladka, lipsit de umanitate. La fel ca ea, îi place să domine pe cei din jurul său. Dar alcoolul îl poartă pe o pantă patetică. Josef afirmă că el nu vrea să ajungă un "om mare" (adică important), ci "un nimic", plonjând astfel, ironic, într-o metafizică a nimicului,  mi-am amintit că Heidegger vorbea despre "Nimicul care întemeiază transcendenţa Dasein-ului" (Dasein fiind tradus prin existenţă) ("Accedem la nimic prin teamă", filozofia nimicului e prezentă mult şi în poezia contemporană românească, Ioan Moldovan în "Mainimicul", Aurel Pantea în "Nimicitorul"). Teama de a ajunge nimic, teama de moarte îl macină pe Josef, concludent în acest sens fiind episodul în care se imaginează pe el însuşi în luntrea lui Caron. Am apreciat metafora aleasă de regizor, care prezintă sicriul ca luntre a lui Caron, conferind un sens spiritual unui obiect ce face parte din recuzita înmormântării tradiţionale la creştinii din zona balcanică. Având formă şi compoziţie asemănătoare, sicriul poate fi transformat într-o barcă. Poate chiar acea luntre folosită de Caron pentru a trece morţii peste râul Acheron. Desigur, după ce luntraşul îşi primea obolul cuvenit trudei sale.
Spectacolul crește în intensitate, mortul Nikodim devine din ce în ce mai mult un personaj tragic, cei vii din jurul său încep să se comporte dând frâu liber dezordinelor interioare, complet neatenţi la conduita pe care ar trebui să o aibă în faţa morţii unui seamăn de-al lor. Sunt cutremurătoare secvenţele cu vizitele severe ale lui Caron (ce nu poate fi văzut de cei vii), desfăşurate în clarobscur, cu o muzică onirică şi psihedelică (compozitor Vlaicu Golcea), "muzica fiind ea însăşi personaj în piesă", după cum afirmă Carmen Mihalache în excelenta şi obiectiva sa cronică.
Pentru ca grotescul să fie complet, după ce bărbaţii s-au cherchelit bine, le vine năstruşnica idee de a chema lăutari, îşi face apariţia un acordeonist (Mihai Bălan), iar Bora aduce chiar o stripteuză, pe Nadia (Denise Ababei), care îi este de fapt amantă. Se cântă, se râde, Nadia se desfăşoară la bara fixă, e foarte sexy (îmbrăcată foarte sumar) şi dacă nu am şti că suntem la un priveghi, ne-am crede într-un club de striptease. Hărmălaie mare, un bâlci complet. Apoi toți cei adunați la privegji dansează frenetic, muzica, isteriile personajelor parcă sunt întreţinute de văpăi ale iadului. În fond, toţi sunt înfricoşaţi de tot ceea ce înseamnă moarte. Aşa arată marea lor spaimă! Nadia, o prostituată, dar mai umană decât ceilalți, nu mai poate suporta spectacolul înfiorător, în care singurul care a părut că o respectă s-a dovedit a fi un om mort, așa că va pleca, nu înainte de a anunța că e însărcinată. După ce Nadia pleacă, prietenii îşi amintesc că Nikodim a fost cel mai bun dansator şi îl ridică în mijlocul lor, asemeni unui Christ răstignit pe cruce, apoi îl mângâie, ei, cei (în aparenţă) vii compun un ritual al braţelor ridicate spre eşafodul închipuit. În mişcările lor fantomatice, braţele par limbile carnivore ale unui foc de incinerare.
E tragic. Se lasă întunericul, când se luminează vom vedea toate personajele într-o poză ce face referire la pictura Cinei celei de Taină, cu figura centrală, de mare forță expresivă, a mortului-cel-mai-viu-dintre-cei-morţi-şi-vii Nikodim.
E unul din cele mai dificile şi complexe spectacole văzute de mine pe scena Teatrului Bacovia. E un spectacol la care vrei să te-ntorci, pentru că realizezi că sunt semantici care ţi-au scăpat.
Adi Hostiuc a fost genial în rolul mortului, un rol dificil, de compoziţie, în care tăcerea şi imobilitatea  impusă sunt foarte solicitante, dar au fost şi foarte expresive şi relevante în comunicarea mesajelor piesei. Imaginea cu mersul mortului pe bicicletă a fost foarte plastică, iar secvenţa  în care eros şi thanatos se împletesc, deşi de un umor macabru, e tulburătoare.
Eliza Noemi Judeu şi Florin Zăncescu au jucat excelent. Matei Bogdan a făcut unul dintre cele mai bune roluri ale sale. Deşi a avut un rol mai mic, Daniela Vrânceanu a jucat impecabil. La fel şi Valentin Branişte. Au avut farmecul lor şi s-au achitat onorabil de roluri: Dumitru Rusu, Bogdan Buzdugan, Denise Ababei, ei reuşindu-i foarte bine părţile chinestezice.
Piesa se mai joacă şi cu altă distribuţie, în rolurile feminine Sladka - Simona Mătăsaru, Nadia - Alina Simionescu. Eu am vizionat piesa în seara zilei de 26 februarie 2017, în care Sladka a fost interpretată de Eliza Noemi Judeu, iar Nadia de Denise Ababei. Indiferent de ce spun şi vor spune unele guri rele, mie spectacolul mi s-a părut bun, reuşit. Sigur, unele lucruri sunt perfectibile, dar e genul acela de spectacol care are şanse de a creşte în valoare şi calitate odată cu înmulţirea reprezentaţiilor.
Am apreciat mult şi scenografia (Erika Marton), minimalistă, dar foarte potrivită, care subliniază starea materială precară a personajelor. Decorul şi luminile s-au aflat în deplină armonie cu muzica.
Ar fi multe de vorbit pe marginea acestui spectacol, pe lângă cele enunţate deja, se abordează şi problema emigranţilor, tarele sărăciei, problemele de cuplu, probleme individuale de adaptare şi multe altele. Ar putea fi povestea (veselă şi tristă) a oricăruia dintre noi, în faţa vieţii şi a morţii. Scumpe amândouă!