De Alexandru Muşina, omul, mă leagă o
întâmplare cu zâmbet. Cu doar doi ani înainte de dispariţia sa, eram la Târgul
Naţional al Cărţii de Poezie, în 2011, eu aveam în pregătire la Editura Tracus
Arte o carte şi nu ştiu cum de-am îndrăznit să mă apropii de Alexandru Muşina şi
să îi adresez o rugăminte. Eu am debutat mai târziu şi în lumea literară de la
Bucureşti eram atunci o figură nouă, cvasi necunoscută, de aceea spun că mare a
fost îndrăzneala mea de a-l ruga pe Alexandru Muşina să citească manuscrisul
cărţii mele. M-a refuzat cu eleganţă, dar nu pot spune că în acel moment nu
mi-a părut rău. Peste câteva săptămâni, l-am reîntâlnit la Bookfest, la
lansarea volumului „Cinci” şi dintr-un impuls absolut copilăresc, imediat după
ce ne-am salutat reciproc, i-am spus: „Mi-a apărut cartea!”. Muşina mi-a
răspuns, zâmbindu-mi cald: „Ştiu, am văzut!” A rămas în amintirea mea cu acel
zâmbet discret şi luminos. Nu întâmplător am încercat atunci să vorbesc cu el,
citisem din scrierile lui, îl admiram foarte mult, nu ştiam prea multe despre
biografia lui şi iniţial am crezut că a studiat şi ceva matematici, mi se părea
algoritmică poezia lui şi foarte cerebrală, impecabilă logic, chiar şi atunci
când era de expresie suprarealistă.
Nu am idee dacă şi câtă influenţă a avut şi
are poezia lui Alexandru Muşina asupra tinerilor scriitori dar ştiu că mulţi
dintre ei îl iubesc şi îl consideră un model. Iar că Alexandru Muşina are locul
lui în poezia şi literatura română contemporană, asta este sigur. Am
sentimentul că locul lui va fi şi mai bine evaluat în viitor, este posibil ca
destinul poetic al lui Muşina să se asemene cumva cu cel al lui George Bacovia.
Cred că şi Muşina a depăşit cu modernitatea scrierilor sale timpul în care a trăit.
Poetica lui Alexandru Muşina este destul de diversă, volumele lui de versuri nu
prea seamănă unul cu celălalt, încât ar fi putut semna heteronimic, precum
Pessoa.
Dacă e să vorbim despre urmarea unui
model de scriere, ideal pentru aceasta mi se pare volumul de prose poetry,
apărut în mod straniu, la şase luni după moartea autorului, la Editura
Tracus Arte, „dactăr nicu & his
skyzoid band”. Aş recomanda-o ca lectură oricărui scriitor care se plânge că
trece printr-o criză de creaţie. E o lecţie de construcţie şi deconstrucţie a limbajului
poetic, iar ludicul şi umorul sunt tării energizante. Totodată găseşti exemple
că te pot inspira întâmplări obişnuite, cotidiene, însă trebuie să le acorzi
atenţie, să îţi dezvolţi un anumit simţ al observaţiei. La tot pasul, găseşti
aproape oriunde pe stradă personaje asemănătoare, idei, te recunoşti în mici
experienţe mai mult sau mai puţin fericite.
Nu de mult, am intrat într-un magazin de
haine, am vrut să probez o rochie, un unicat expus în vitrină. Vânzătoarea m-a
măsurat din ochi şi mi-a zis: „Sigur vă vine bine, manechinul nostru poartă
mărimea 38!” Mi-am amintit atunci de cuvintele lui Alexandru Muşina din
prozopoemul „Filosofii”: „manechinele au fost cândva oameni. Nu chiar ca noi,
ci din plastic şi cauciuc. Se plimbau pe stradă, se duceau la coafor, salutau
vecinii, îşi duceau nepoţii la grădiniţă, aplaudau pe la mitinguri... ca omul!
Pînă cînd Dactăr Nicu le-a spus: «Ce vă tot pierdeţi vremea?! Nu vedeţi că
oamenii-oameni vă exploatează? De ce să nu staţi liniştiţi, fiecare în colţul
lui de magazin, şi să vă uitaţi în zare? Voi aveţi trupuri de filosof,
contemplaţia-i vocaţia voastră. Unii oameni vă maimuţăresc. Degeaba, că nu le
iese, v-o spun eu, dactăr Nicu.»”
Alexandru
Muşina, deopotrivă excelent teoretician, afirmă: „Poetul nu actualizează
un text, ci provoacă un text. (...) Nu reiterează valori comunitare,
«eterne» şi «stabile», ci propune valori individuale, perisabile şi
schimbătoare. În felul acesta, se adresează nu tuturor odată, ci fiecăruia în
parte.” Sunt fraze desprinse din cartea „Paradigma poeziei moderne” pe care am
citit-o în anul când l-am întâlnit prima oară fizic pe poetul Muşina, şi din acel
an încoace, 2011, adeseori mă reîntorc la această carte, de fiecare dată când
simt nevoia să înţeleg mai bine poezia. Mi-ar fi plăcut să-l cunosc mai bine şi
mai îndeaproape pe Alexandru Muşina dar am totuşi şansa să o fac citindu-i sau
recitindu-i opera.
Notă: Text publicat în Revista Ateneu, nr. 550, iunie 2015
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu