O expoziţie plină de culoare şi lumină

articol publicat în Revista Ateneu, noiembrie-decembrie 2014
În toamna acestui an, Galeria „Frunzetti” din Bacău a găzduit o frumoasă expoziţie, semnată de artista Elena Samburic. Fiind vorba de o personală, expoziţia a impresionat publicul nu numai prin culorile foarte vii, ci şi prin volumul de lucrări incluse (peste 70). Spiritul ludic, fantezia, umorul fin, spontaneitatea cromatică, explozia de lumină, fluenţa unor poveşti ale căror simboluri pot fi recunoscute în desen, determină ca pictura realizată de Elena Samburic să fie una apropiată de public. Unele persoanje de pe pânze mie mi-au adus aduceri de aminte de Sancho Panza şi a lui Dulcinee, de prinţi şi prinţese din basme, iar în zona spirituală, era evidentă alegoria Cinei Celei de Taină.
Elena Samburic reuşeşte să genereze optimism şi bunădispoziţie. Este multă viaţă în operele ei. Iar când oniricul şi teluricul se învălătucesc în această pictură, câştigul este de partea expresivităţii.
La vernisajul din 24 octombrie au fost mai multe voci ale artiştilor plastici prezenţi care s-au pronunţat despre o posibilă asociere cu ilustraţia de carte. Mi se pare justificabil prin aceea că temele pictoriţei sunt similare cu cele din literatură: iubirea, prietenia, nostalgia copilăriei, raportul dintre om şi divinitate etc. Însă trebuie subliniat că toate acestea sunt transpuse prin mijloace şi tehnici plastice moderne, cu influenţe în primul rând din suprarealism, cubism dar şi câteva din expresionism. Nu întâmplător, una din piese poartă denumirea „Omagiu pentru Miró. Dialog”. De fapt, asta e o altă calitate a acestor tablouri mai mici sau mai mari, ele invită privitorul la comunicare. E frumos şi înţelept să stai de vorbă despre artă, despre poveste şi mai ales despre ... vis. M-am bucurat că am avut ocazia să văd în Bacău o astfel de expoziţie, cu o energie puternică, deosebit de tonică.

Elena Samburic, membru titular al Uniunii Artiştilor Plastici din Republica Moldova, se manifestă prin pictură, sculptură şi ceramică. De asemenea, este un foarte apreciat profesor al Facultăţii de Arte Plastice şi Design a Universităţii Pedagogice de Stat „Ion Creangă”.







Anchetă literară. Talent, individuaţie, creaţie...

Ancheta "Creativitatea între potenţial şi împlinire" a fost publicată în Revista Ateneu, Octombrie 2014 http://www.ateneu.info/ Coordonator: Violeta Savu

Răzvan ŢUPA
Măsura talentului şi geniul distrugător al ignoranţei

 Din când în când cineva îşi pune problema dramei tinerilor „talentaţi” care dispar cu desăvârşire din domeniul pe care păreau să fie înzestraţi să îl îmbogăţească. Cum lucrez cu elevi de liceu şi studenţi de aproape 10 ani m-am lovit de această situaţie încă de la primele jurizări. Atunci când punctajele cele mai mari mergeau la textele cele mai echilibrate, care erau convingătoare prin echilibru şi control al limbajului, după câţiva ani descopeream că autorul nu mai scrie deloc, abandonând literatura pentru un alt domeniu în care se descurcă destul de bine (medicină, drept, economie) iar autori nesiguri în adolescenţă au devenit poeţi puternici. E vorba numai de perspectiva pe care o alegem asupra poeziei.
Putem să ne mulţumim cu spaţiul poetic delimitat în termeni ca „talent”, „geniu” şi alte câteva clişee. Abia după ce am cerut unui critic literar destul de activ în ultimii ani să îmi indice o bibliografie oricât de vagă pentru felul în care foloseşte cuvântul „talent” în textele sale, am putut să-i înţeleg pe cei care abandonează poezia după ce le este constatat talentul. „Eseul lui T.S. Eliot, «Tradiţia şi talentul personal» este una dintre referinţe” mi-a spus criticul.
Pentru că nu am încredere în memoria mea am căutat atât traducerile în română cât şi originalul textului respectiv. Este un exerciţiu util pentru oricine îşi doreşte să înţeleagă câte deformări are de suportat demersul poetic pe teritoriile clişeelor de zi cu zi. În afara titlului, Eliot nu mai foloseşte cuvântul „talent” nicăieri în consistentul său eseu. Mai mult, Petru Creţia traduce: „Spiritul poetului e de fapt un receptacul care captează şi înmagazinează nenumărate sentimente, formulări, imagini, păstrate acolo până ce toate particulele susceptibile de a se uni într-o combinaţie nouă se află laolaltă.” În original, Eliot îşi începe fraza cu „The poet’s mind”. „Spiritul” conţine în limba română sensul original dacă ne gândim la „om de spirit” (intelectual) sau „tip spiritual” (pentru „glumeţ”), dar sensul religios tinde să deturneze înţelegerea noastră. Şi asta pentru că asocierea „spirit” (sau „minte”) -„talent” este fondată pe originea acestui termen.

În limba română, etimologia cuvântului trimite la originea franceză a termenului, iar din franceză suntem trimişi spre latină (talentum) şi greacă (τάλαντον). De la unitate de măsură, sumă de bani, greutate pentru balanţă, monedă, descoperim o distincţie relevantă. La începutul secolului XX se vorbea despre rădăcina indo-europeană a cuvântului, „teleh”, ajunsă „tulo” în latină, „a purta”. În greacă, însă, „φέρω” ne este indicat drept opusul lui „τλάω” (tláô). Dacă primul cuvânt are sensul de „a purta” (eventual valoare, sens, etc.), cel de-al doilea se referă la „a purta prin asumare, luând asupra sa”, nefiind folosit niciodată cu privire la obiecte.
Vorbim foarte des despre „talent” în poezie şi foarte rar despre dezvoltarea şi folosirea acestuia, mulţumindu-ne pe urmele „pildei talanţilor” din Noul Testament să ne concentrăm asupra descendenţei divine a darului şi mai puţin asupra responsabilităţii noastre de a încuraja ducerea mai departe a uşurinţei exprimării pe care cineva o arată într-un domeniu. Ori, obsedat de calificative şi adjective, ceea ce numim sistem literar încurajează mai degrabă îmbălsămarea şi regretul după moartea unui autor decât identificarea mizelor reale pe care le propune un poem.      



Radu VANCU
Poezia înseamnă individuaţie
Fenomenul acesta, al copiilor Mozart sau al micuţilor Mozart, e deja un subiect academic al sociologiei culturii: se scriu despre el teze de doctorat, se fac proiecte de cercetare etc. E cert, într-adevăr, că un mic număr dintre copiii Mozart confirmă la maturitate promisiunea excepţională pe care o ilustrau în anii mici. Dacă mă întrebaţi pe mine, aş spune că există cauze de mai multe feluri pentru „ratarea” aceasta. Iată-le pe cele mai importante două, după părerea mea.
1) Presiunea mediului familial. Deşi prea puţin metafizică, se poate totuşi să fie explicaţia cea mai simplă: părinţii îşi doresc o carieră ceva mai sigură pentru odorul lor decât aceea, de tot incertă, oricum precară (cel puţin în primul/primele decenii), de artist – oricât de înzestrat ar fi el/ea. Aşa încât îi cer să urmeze Medicina sau Dreptul, în nici un caz Literele sau Conservatorul. De unde, consecutiv, demoralizarea & abandonul.
2) Nefinalizarea individuaţiei. După cum ştiţi, din punctul meu de vedere, poezia înseamnă individuaţie. Adică, spus în termeni mai jungieni, constituirea sinelui. Ei bine, atunci când aceşti copiii Mozart compun sau pictează sau scriu la 10-12 ani precum unii dintre marii lor antecesori, ei sunt într-o fază avansată a individuaţiei – însă nu sunt încă realmente individuaţi. Şi, din cauză că individuaţia e de fapt un proces dureros (naşterea sinelui nu e mai puţin dureroasă decât naşterea trupului, ne avertizează Jung), cei mai mulţi au reacţia firească atunci când încep „durerile facerii” – anume încetarea procesului. Doar foarte puţini, cei pentru care voinţa de a deveni artişti e mai mare decât frica de durere, aleg să ducă individuaţia până la capăt.

Acum, ca să ajung la mine: mă întrebaţi de ce anume n-am abandonat – sau, ca să traduc în termenii mei, de ce am perseverat în ocupaţia asta bizară. Perverseraţi, maestre, perverseraţi! îi spunea Ion Horea lui I. Negoiţescu prin anii '70. Asta am făcut şi eu: am perverserat în viciul meu, indiferent la aproape toate semnalele sociale din jur, convins că numai faptul că scrisul îmi procura plăcere are vreo importanţă.
Aşadar, plăcerea vicioasă a scrisului a fost primul motiv. Al doilea, la fel de important: precocea mea megalomanie. Am avut de mic reveria adrianpăunesciană a scriitorului care vorbeşte de la tribune maselor – nu ştiu cine mi-o fi vârât-o în creier, cu siguranţă cineva din familie nu. Şi, cred, nici altcineva de la şcoală – fiindcă la şcoala de cartier pe care am făcut-o asemenea reverii nu erau nici normă, nici normale. O fi secretat-o, probabil, creierul meu, într-un moment de profundă virusare. Iar virusul a incubat, a infestat gazda, a făcut-o dependentă de plăcerea actului quasi-secret – şi iată-mă aici.
Plăcere & megalomanie, aşadar – la asta se reduce toată enorma motivaţie culturală a scrisului meu. 
Anca MIZUMSCHI
Atunci când trece îngerul 
Nu există un timp general al scrisului, sau al artei. Există doar un timp „al tău”, pe care l-aş denumi „atunci când trece Îngerul”, pentru că stând într-o zi în atelierul pictorului Vasile Mureşan Murivale, pe vremea când lucram împreună la ilustraţiile de la „Anca lui Noe”, Muri a recitat câteva versuri din carte şi apoi a spus sentenţios, ca un diagnostic de mare precizie, când ai scris astea a trecut Îngerul prin viaţa ta.
M-am întrebat deseori ca scriitor şi psiholog ce e talentul şi cu ce te naşti, şi am încercat de-a lungul vieţii mele să dau răspuns la această întrebare. Răspunsurile au variat în funcţie de vârstă dar toate au avut ca numitor comun faptul că orice talent presupune o percepţie diferită a lumii, o înţelegere diferită a ei. În viaţa de zi cu zi, este foarte greu să afli că eşti diferit de ceilalţi şi, pare şi mai greu, să trăieşti cu asta asumându-ţi conditia. Şi atunci? Şi atunci este simplu să explici de ce în tinereţea profundă a fiecăruia dintre noi – „că nu e om să nu fi scris o poezie” este simplu să te manifeşti în mod creator şi cu totul altceva să menţii această stare ca un efort de durată în pofida presiunii sociale, familiale sau a timpului pe care îl trăieşti (de exemplu, o dictatură politică). Pentru asta, e nevoie de un talent real, vârtos, irepresibil fără de care să nu poţi exista sau în afara căruia îţi pierzi pur şi simplu identitatea. Aşa se întâmplă când, după ani şi ani de existenţă formală (uneori în aparenţă plină de succes social) îţi dai seama că nu mai ştii cine esti şi te hotăreşti să îţi asumi talentul, asumându-te de fapt pe tine.
Mircea Cărtărescu spunea la un moment dat, îl citez aproximativ din memorie, că poeţii debutează cu o carte pe care apoi o multiplică la nesfârşit în poezia lor şi că nu există posibilitatea de a crea o nouă poezie la vârsta maturităţii.
Nu cred asta şi am suficiente exemple să o contrazic, începând cu Arghezi, însă cred altceva. Cred cu tărie că un talent suficient de puternic structural se va manifesta la orice vârstă sub orice formă, este un fel de vulcan subacvatic care poate sta acolo decenii şi atunci când irumpe schimbă relieful şi asta se poate întâmpla oricând, înainte de 21 de ani sau după 40-50 de ani.
Cred că marea majoritate a celor menţionaţi ca fiind artişti nu sunt posesorii unui astfel de vulcan subacvatic, ci posesorii unui mic pârâu care trece prin spatele casei şi care nu e în stare să mişte nici măcar o roată de moară de apă, darămite un om şi atunci neavând puterea să recunoască asta, trag la neşfârşit poze la xerox cu imaginea photoshopată a pârâului din spatele casei lor, poze pe care le denumesc „un nou volum de poezie”. Cred, dincolo de orice, că a avea tăria de a-ţi împlini talentul este şi un lucru care ţine de destin pentru că privind cifrele de mortalitate infantilă din Asia si Africa, mă gândesc obsesiv la câte mii sau zeci de mii de genii în artă sau în ştiintă mor sub cinci ani de foame, fără a conştientiza vreo clipă „că au talent” sau că s-ar putea realiza prin el.



Adrian JICU
Răspuns invers 
Nu ştiu alţii cum sunt, dar eu când mă gândesc la problema scrisului îmi vine în minte, inevitabil, întrebarea care i-a frământat pe mulţi de-a lungul vremii: cui prodest? Fireşte, unii au abandonat, alţii au continuat. O vorbă populară spune: „Cel mai deştept cedează primul”. Se pare că nu sunt în categoria celor deştepţi căci continui să scriu, chit că interesul pentru literatură e tot mai scăzut, iar pentru critică e sublim, dar lipseşte... Ei bine, am uneori sentimentul că tocmai acest derizoriu mă împinge să fac ceea ce fac. Poate nu întâmplător mi-am intitulat cea mai recentă carte Caruselul cu hamsteri. Decupaje din literatura postdecembristă, titlu ce vrea să sugereze tocmai acest amestec indicibil de inerţie şi utopie care mă motivează. Pentru mine scrisul e o chestiune de obişnuinţă. Mi-a creat o anume dependenţă care îmi aminteşte de chinezii care se adunau să fumeze opium deşi unii dintre ei nu mai ieşeau niciodată vii de acolo. Şi totuşi mergeau...
Cât priveşte celelalte întrebări ale Violetei Savu, ar fi multe de spus, dar voi fi scurt. Nu ştiu de ce renunţă unii scriitori talentaţi. Chiar nu ştiu. Fiecare cu povestea lui. Eu mă voi opri doar la două cazuri. Titu Maiorescu, autor de versuri adolescentine, pe care le-a aruncat, după cum pretinde în Jurnal şi epistolar, în foc. Spirit (auto)critic? Poză? Ipocrizie? Mistificare? Sunt n întrebări pe care o asemenea mărturisire le ridică. Şi n presupuneri. Singurul răspuns pe care îl am la îndemână este cariera lui Maiorescu. Cert e că avocatul şi politicianul au bătut scriitorul. Nu ştiu dacă problema poate fi rezolvată în termeni de ori carieră, ori scris, însă ştiu că teoreticianul junimist a ales bine.
Celălalt exemplu, cunoscut şi el, este Nicolae Labiş, silit să renunţe din cauza unei morţi premature, care a generat speculaţii nesfârşite, aruncându-l în legendă şi aducându-i o notorietate pe care o activitate literară obişnuită (cu câteva volume) nu i-ar fi adus-o. Nu ştiu de ce, dar am senzaţia că ar fi devenit un poet de pluton...
În chip de concluzie, voi răspunde cu o întrebare inversă, care ar putea deveni, la rândul ei, pretextul unei alte anchete. Pe mine mă preocupă nu de ce renunţă unii scriitori talentaţi, ci, să am pardon, de ce nu renunţă cei lipsiţi de talent?
Chris Tanasescu MARGENTO
Poetul îngropat în poetul necunoscut

Paradoxul aparent e că nu putem vorbi despre poeţi sau scriitori (cândva) potenţial mari dar rămaşi necunoscuţi decât... uitându-ne la cei cunoscuţi. De ce, pentru că, bineînţeles, pe alţii nu-i cunoaştem. Nu ştim, ca în cazul sfinţeniei, că „lumina nu poate fi ţinută sub obroc”, deoarece în literatură avem de-a face numai cu lumini ieşite de sub obroc (chiar şi atunci când ne ocupăm de autori obscuri căci iată, cumva au ajuns la noi). Mult mai frecvent şi cu tâlc pentru literatură, vorbim de potenţial obscuri sau necunoscuţi care au ajuns mari repere – manuscrisele lui Kafka, slavă Domnului, nearse după moartea lui în ciuda cerinţei exprese, sipetul plin de poezie şi poeţi unul mai diferit ca altul al lui Pessoa, bafta chioară a lui Tagore de a fi citit şi promovat de Pound şi Yeats (care se vor dezice de el când vor vedea la ce amploare se ajunge, inclusiv la Nobel) când abia dacă era ştiut (doar cât să fie controversat) la el în provincie.
Dar nu despre asta vreau să vorbesc, oricum n-ar fi o mare noutate, ci despre acel scriitor din fiecare scriitor care ar fi putut să se dezvolte dar s-a oprit în favoarea celui dominant, despre acel alter ego sau potenţial heteronim care este eclipsat de eul manifest al scriitorului, cel ce s-a impus. Acest scriitor neafirmat poate fi, dar nu e neapărat opusul celui consacrat, ci mai degrabă ca Nefârtatul din mitologia română, e un complementar, poate o variantă integrală a acestuia, dacă nu chiar împlinirea sa, evitată pentru că ar fi dus la blocaj sau chiar aneantizare.
Ziceam în ancheta despre Bacovia de acum câţiva ani despre Constantin Acosmei şi obsesia sa pentru textele postume ale maestrului, unde eroziunea, descompunerea sunt finalmente lăsate să cangreneze, să dezmembreze totul. Acesta e adevăratul Bacovia, ar zice Acosmei, care, ca orice poet viu, vorbind despre alţii vorbeşte despre sine, căci îi poartă într-adevăr în sine.
Harold Bloom spunea despre Whitman că e, în ciuda aparenţelor, foarte complex şi sofisticat. Aş adăuga: şi în ciuda clişeelor. De fapt poetul nepublicat din fiecare poet este cel care îl va salva de fiecare dată din toate sertăraşele în care îl va băga aparent lumea (literară). David Baker, apropos de Whitman, are un eseu foarte interesant despre contracurenţii de adâncime din poezia bardului, cei care curg în mod insidios şi dizolvant în sens contrar faţă de starea şi direcţia aparentă a poemului. Dar cât de valabil e acest lucru despre orice alt poet adevărat, de fapt!
Acel „văz monstruos” pe care-l ştim noi ca al lui Caragiale e găsit de Baker şi la Whitman  (bineînţeles, totodată „simţind enorm” auroral-american), căci îi identifică drept dar precumpănitor vederea ce mătură totul, panoramică. Dar prin paşi abia simţiţi, prin curgere şi gradaţii subterane, văzul se scufundă în adevăratul simţ enorm (scufundat în specific), al pipăitului – prin care, zice Baker, America se maturizează brutal în urma războiului, când poetul mângâie muribunzi, se atinge de moarte, de preşedintele asasinat, de mlaştina putrefacţiei şi de celălalt, în actul „particular şi conectiv” al „transcendenţei palpabile” a atingerii. Dar acest poet din Whitman exista, totuşi, dinaintea experienţelor târzii, cel obsedat de un cosmo-erotism al atingerii chiar şi doar bănuite, cel complet copleşit şi numai să stea alături de altcineva în „Song of Myself”...
Aşa la Eminescu, alternanţele ritmice experimentale din „O călărire în zori” sunt apoi aparent abandonate, iar jucăuşul improvizator pare să fie înghiţit de „clasicul romantic”. Aşa să fie? Opera postumă, desigur, ne arată un poet neştiut, ludic, baroc, eclectic, dar ce ne interesează nu e poetul literalmente nepublicat (antum), ci acela care a rămas nepublicat, fiind, de fapt, înglobat şi camuflat în poezia publicată. Este vorba de daimonul ascuns, cel ce-ndeamnă la nebănuite „jam session-uri” unde metrul (şi erotismul) safic, de pildă, sunt altoite cu registrul folcloric şi amorul romantic şi astfel, un profund eclectism şi experimentalism sunt integrate adânc, în contracurent, cu o măiestrie ce trece dincolo de orice meşteşug vizibil...
Dan PERŞA
Scrisul e o fabuloasă aventură
Sora mamei mele putea vorbi, la vârsta de cinci ani, în franceză, spaniolă, engleză şi rusă, ştia „pe de rost” mii de poezii şi era o promiţătoare poetă. N-a mai scris, pentru că a murit de meningită. Maică-mea, a fost o promiţătoare poetă în adolescenţă, a publicat în revistele vremii, dar n-a mai avut chef şi vreme de poezie după ce a avut copii. Şi, probabil, fiecare poet promiţător ce-a dispărut, îşi are povestea sa, unică. Ei ar trebui întrebaţi ce şi cum. Ioan Dan Nicolescu debutează cu un roman excepţional şi, dacă nu mă înşel, a mai scris unul, apoi tăcere. L-am întâlnit la un târg de carte, era un om vesel, inteligent, foarte vioi. Nu l-am întrebat de ce n-a mai scris. N-a mai vrut. Şi ca el, atâţia alţii – chestiuni existenţiale, politice sau mai ştiu eu ce. Cristian Pricop s-a oprit după două volume... Probleme de viaţă au intervenit.
Într-un interviu acordat lui Ovidiu Dunăreanu acum câţiva ani, am înşirat calităţile care credeam eu că sunt necesare unui om ca să fie scriitor. Sunt o grămadă de calităţi necesare şi e nevoie de toate. E de ajuns ca una să lipsească şi nu poţi ajunge scriitor. De pildă, tăria de a sta cu fundul pe scaun ca să scrii, când alţii se duc în cluburi, se joacă pe computer, văd filme sau se distrează la concerte. Ei bine, în ce priveşte adolescenţii promiţători ce dispar subit, eu cred că explicaţia e următoarea. Adolescenţa e o perioadă aparte din viaţa unui om. Problemele ce le întâmpină adolescentul îi dau o stare de energie aparte, îi dau o conştiinţă vie. Astfel se suplinesc unele dintre calităţile necesare pentru a fi scriitor şi adolescentul poate scrie. Dar adolescenţa trece şi nu mai are cine suplini calităţile reale necesare. Acest om dispare ca scriitor. Îşi vede de viaţa lui. Este, bănuiesc, şi cazul poetei în faşă dată ca exemplu aici. Şi ca ea, atâţia alţii. Pentru adevăraţii scriitori, cred că scrisul se transformă într-un mod de viaţă. Scrisul e o fabuloasă aventură, mai grozavă decât orice aventuri trăite pe drumurile lumii.
Mai interesantă decât dispariţia unor „talente” adolescentine de pe scena literaturii, mi se pare altceva. Apar scriitori ce debutează excepţional, iar după aceea scriu mai prost. La chestiunea aceasta pot răspunde. Cauza e lumea românească (la noi, la alţii lumea în care trăiesc ei). Mizeria din jurul scriitorului, inşii grobieni de care sunt nevoiţi să se ferească, sărăcia, lipsa unui statut al scriitorului în România, nerecunoaşterea valorii lor, neretribuirea muncii lor etc. Atunci când scrii, eşti ca un melc ieşit din cochilie. Orice talpă te poate strivi. Ca să nu te strivească, trebuie să aduni pe tine o cochilie cât mai tare. Însă ea îţi răpeşte libertatea. Marii scriitori sunt cei care au avut curajul să iasă, să rămână afară, să fie striviţi. Ca Esenin, Silvia Plath, Mandelstam şi atâţia alţii.

Felix NICOLAU 

Ne lăsăm de literatură, ca să ne apucăm de moarte

Am avut un prof în facultă, George Munteanu, autor al unei subtile „Istorii a literaturii române. Epoca marilor clasici”. El spunea că poeţii dau totul în primele cărţi, apoi se sting, pe când romancierii, dacă rezistă, devin mai buni.
Întrebarea corelativă este – cum de nu se lasă de scris cei care scriu o viaţă întreagă la foc continuu? Inevitabil ei se repetă – unii ar zice că îmbunătăţesc, rafistolează -, deci plictisesc îngrozitor. Până la urmă, scrisul într-o anumită direcţie ar trebui să fie o stare de graţie. Şi iar, până la urmă, toţi ne lăsăm de literatură, ca să ne apucăm de moarte. E cam nasol, de fapt, să treci din literatură în moarte. Modesta mea părere e că abandonul ar trebui făcut ceva mai devreme, ca să ai timp să înţelegi moartea. Ştii cum devine asta? Ca tipa eroină din Ucraina care, împuşcată pe Maidan, a mai dat un tweet cu „Mor”. Câţi scriitori n-ar scrie şi pe locul de moarte încă un textuleţ, ceva? Deci poate e de respectat decizia celor care s-au putut lăsa de scris la timp.... 
A doua întrebare: eu m-am lăsat şi nu m-am lăsat de scris. Sunt şi călare şi pe jos. Nu fac fasoane acum, e pe bune. Nu pot scrie dacă ştiu că nu mi se solicită textul respectiv. Apoi, nu pot scrie dacă nu simt că ceva explodează, că găsesc o perspectivă nouă. Pe scurt – nu am stofă de Sadoveanu-Agârbiceanu. Dar nu-i nicio tragedie! Atâţia alţii o au.

Stoian G. BOGDAN (SGB)
Sunt nenumărate motivele pentru care cineva poate renunţa la scris
Dacă privim istoria, în special pe cea neoficială, despre cea oficială până şi Napoleon Bonaparte a spus că e o minciună pe care nimeni n-o contestă, putem constata sau deduce că multe dintre geniile umanităţii, în ciuda beneficiilor aduse şi progresului la care au contribuit prin existenţa, gândurile şi/sau creaţiile lor, au avut parte în timpul vieţilor lor de opresiuni, hărţuiri, agresiuni samd din partea Guvernanţilor şi/sau membrilor Clerului, ba multe dintre ele au sfârşit omorâte prin deciziile acestora. Iată doar câteva nume: Iisus Hristos, Virgilius, Copernic, Giordano Bruno, Nicolo Paganini, Mihai Eminescu, Nicolae Labiş, Nikola Tesla şi multe alte sute de mii. Ce au în comun toate aceste genii şi multe altele de sunt reprimate cu atâta violenţă, ba unele chiar omorâte? Simplu: Faptul că deşteaptă masele şi faptul că invenţiile lor, vorbesc aici în cazul oamenilor de stiinţă, ajută masele sa fie mai puţin dependente, sau chiar
independente. Practic prezintă pericol pentru anumite instituţii, dar mai ales pentru cei care beneficiază gras de pe urma lor. Să-l luăm pe Iisus Hristos: pentru cine prezenta el pericol, deşi „pericol” este impropriu spus? Pentru Cler si totodată pentru Împăratul Romei care se dădea drept zeu. Să-l luăm pe Giordano Bruno acum: pentru cine prezenta el pericol? Pentru Biserica Catolică, pentru că îi contesta prin scrierile sale însăşi fundamentul. Mihai Eminescu, pentru cine prezenta el pericol? Pentru Monarhie şi pentru beneficiarii ei. Nikola Tesla inventase un generator de energie nepoluantă, nelimitată şi care putea fi distribuită fără fir pe întreg globul pământesc şi utilizată de fiecare om gratuit. Pentru cine prezenta pericol? Pentru cei care
vindeau electricitate, petrol, gaze, care erau unii dintre cei mai bogaţi şi mai puternici oameni ai lumii.
Sigur, aceste spuse sunt vag conexe cu subiectul anchetei şi pot oripila cititorul, dar asta nu poate fi decât benefic pentru el, pentru că îi va ridica multe semne de întrebare, dar şi mai multe semne de exclamare, iar asta îl va aduce cu picioarele pe pământul sigur al adevărului, sau cel puţin mai aproape de Adevărul despre care Iisus Hristos spunea că te va elibera.
Guvernele care s-au perindat la conducerea ţării noastre au exterminat nenumărate genii – se ştie că România este ţara extremelor, se nasc şi trăiesc cele mai proaste şi abominabile fiinţe aici, dar şi gele mai strălucitoare genii. Este posibil ca poeta Iulia Secureanu să fi fost oprită să mai scrie sau să mai publice de către anumite organe ale Statului respectiv. La fel de posibil este ca ea să se fi oprit din scris sau publicat datorită unui simţ autocritic puternic, chiar şi pentru vârsta ei, prin intermediul căruia să-şi fi conştientizat o eventuală micime sau limitare literară, prin autocomparaţie cu marii creatori ai umanităţii, sau să fi conştientizat că nu ar putea decât să repete, cu altă retorică sau cu una inferioară, ideile lor. Sau este posibil ca pur şi simplu să-şi fi focalizat energia creatoare în altă direcţie, cine ştie? Sau este posibil ca ea să fi fost o invenţie a unui securist cu umor, mă gândesc la asta avându-i în vedere numele de familie. Cine poate şti?!
Cât despre Rimbaud, care practic a revoluţionat literatura occidentală, ce să zic? Este posibil ca acesta să fi conştientizat că nu mai are nimic de spus superior celor spuse anterior. Este o dovadă de mare înţelepciune să taci când nu mai ai nimic de spus, sau când nu ai ceva important de spus. Sunt nenumărate motivele pentru care cineva poate renunţa la scris sau la publicat... eu aş fi mult mai curios să ştiu de ce şi pentru ce scriu poeţii, scriitorii în general, căci am multe motive să cred ca majoritatea lor scriu ca să se audă scriind.


                      



Alte două recenzii de film. "Poem caffe"

Aceste recenzii au fost publicate în Revista "Poem caffe" nr. 8. "Poem caffe" este o revistă de poezie şi artă editată, în Brăila, de Cofetăria/Ceainăria "Poem caffe". Manager cofetărie: Vera Maxim; Redactor şef al revistei: poeta Luminiţa Dascălu

Recenzia filmului "Prin oglindă" (1961, Sasom i en spegel/Through a Glass Darkly), Regizor: Ingmar Bergman


Recenzia filmului "Bi-mong" (2008), Regizor: Ki-duk Kim 









Ion Tudor Iovian - Migdale prăjite

ea – şi nu o numeşti
urâtă şi rea ieşită de nicăieri
scuipă otrăvuri pe străzi pe frunze pe fluturi
face măscări
îţi arată sânul sterp fetia uscată

şi tu
pe scăunelul de paie rezemat de zidul tutungeriei din colţ
îţi frângi degetele care îţi amorţesc
şi ronţăi migdale prăjite în soarele lichid

şi vântul sărat dinspre mare
îţi aduce aminte că lumea nu-i mai mult decât
puful de pitulice care ţi se agaţă în gene
nu spui nimic
surâzi unei fiinţe de fum cu eşarfă care tocmai s-a desprins
din trecutul tău
şi se depărtează în susul străzii

şi vin oameni către tine dintr-o lume din care nu mai faci parte
şi nu-i cunoşti şi nu ştii ce vor nici ce să le spui
când îţi lasă în preajmă tava cu capul tău însângerat

şi vin păsări din cerul de catran arse pe aripi
şi nu le cunoşti şi nu ştii ce scriu cu gheara
pe inima ta pe inima lui

„viaţa mea e în urma mea” spui cu tristeţe şi îţi dai seama
că aerul din jurul tău se face zid se face cămaşă de forţă
că în spatele tău nu mai există nimic e doar un hău acolo

dar din viitor îţi sosesc
cocori pe care i-am mai văzut doar că-s de fier acum şi nu vor
mai zbura înapoi
îţi sosesc scrisori pe care le-ai mai citit doar că acum te anunţă
că nu vei mai primi scrisori

din viitor vii şi tu însuţi mai împuţinat mai tras la faţă
mai speriat de ce se află acolo
cu degete tot mai reci şi cârlige de călătorie dus-dus

acum ronţă migdale prăjite pe scăunelul tău de paie
lângă tutungeria din colţ care nu mai există

tot mai amare şi tot mai tari sunt migdalele
mai tari ca pietricelele copilăriei sparte în gură
dar tot mai puţine
şi mai tari
şi mai amare


 poezie din volumul "Vedere de pe pod în infranegru. Poezii gris-piper sau Şi va veni apocalipsa textului" - Ion Tudor IOVIAN

M-a surprins poeta Violeta Savu cu lectura  unui poem de-al meu,  « Migdale prăjite ». A făcut-o cu inspiraţie dublată de fin spirit critic ca argument pentru   alegerea mea ca premiant al acestei ediţii.   Masca veneţiană pe care a purtat-o în timpul lecturii i-au sporit delicateţea şi misterul mediteraneean.” (Ion Tudor Iovian)
(Ion Tudor IOVIAN a primit Premiul Revistei Ateneu pentru Poezie, Octombrie 2014)

Coarne în peştera neagră

Mergi pe marginea de 
lumină. Vino spre mine.
Ascultă cum apa duce
în pământ foşnetul 
mantiei. 

În negru m-am învelit. Nu te teme, cine
spune că un înger nu poate avea
strălucirea corbului?

Îngerul bun, cu aripile lui negre
şi grele, lasă în trecere, o umbră
în stea.

Mereu se întoarce în acest ascunziş,
în care am crescut ca o liană.

Port pe frunte două foliole mari.
Neştiutorii le-au numit coarne.
Cu ele respir. Să nu le atingi.
Sângerează.

Violeta Savu

Concept foto: Mia Nazarie, Shot: Adrian Topor
                                   mi@ Nazarie Photography

 

Bacovia şi poeţii tineri

(anchetă, condusa de Violeta Savu, a fost publicată în Revista Ateneu, august-septembrie, 2011 - un număr dedicat poetului George Bacovia)
Chris TANASESCU: Dor de tine şi de altă lume.../ Dor... Cum reuşeşte Bacovia să lungească sunetele, ca dintr-o strună neiertătoare de vioară! Obsedat de modul largo în general, în poemul chiar intitulat „Largo”, el prelungeşte un vers cu trei bătăi până la limitele unui hexametru – „Muzica sonoriza orice atom...” Versurile alternează, de fapt: trei bătăi, două, una, apoi din nou, trei, două, una... lăsând pauze uriaşe la capăt şi la cezură, şi rotind fraza muzicală la infinit, infinitezimal, în jurul vibraţiei din „dor” şi „durere” amplificată de reţeaua neîntreruptă de rime şi eufonii a poemului, ce la extreme zumzăie metalic, electric – „muzica sonoriza”, „sentimentaliza”... – în contrapunct cu gama cealaltă, opacă, înfundată – „atom”, „om”... Spaţiul cel mai larg, tonul cel mai largo e atins în apogeul versurilor „Muzica sentimentaliza/ obositor”, două versuri cu distanţa cea mai mare dintre bătăi din toată poezia română, record inubliabil – primul e un pentametru cu doar două accente efective dintre cele cinci metrice!, întregindu-se spre hexametru cu versul următor, cu accent abia la distanţă de încă trei silabe... Prezenţa, de fapt, dincolo (şi dincoace) de ritmul frazal muzical, a marcării unei alternări esenţiale de măsuri – pentametru cu hexametru – dă şi tonul „camuflat” de elegie, o elegie cosmică, punctată de o sâcâitoare insistenţă a angoasei eschatologice.

Nu în aceeaşi elegie ne găsim şi noi, încă, şi nu aceeaşi angoasă ne blochează şi ne amplifică, alternativ, vibraţia? Cât despre mine, de câte ori mi-amintesc de acest scurt poem, mă gândesc că tot ce am scris a tins către aşa ceva şi nu a ajuns niciodată, şi că toate spectacolele mele (cel puţin cele solo, fără toată trupa Margento) au încercat să exprime asta, dar au aproximat doar, în mod prolix. După care îmi amintesc întotdeauna de vechiul meu prieten, Constantin Acosmei, care a reuşit formulări şi coagulări comparabile cu cea bacoviană de mai sus, mergând, însă, de la recuzită la elementar, de la provincial la domestic carceral, de la teatralizat la rudimentele teatrului însuşi, atingând un lirism al sărăciei în sensul grotowskian al teatrului sărăciei. Costică îmi cita adesea, pe vremea studenţiei noastre, un vers postum al lui Bacovia: „Muzica convinge”...

Bacovia îşi permitea să fie muzical şi când era cacofonic, pe când noi, poeţii de azi, mi-e teamă că adesea suntem cacofonici tocmai când vrem să fim mai muzicali. El putea fi politic sarcastic şi comenta (aluziv?, totuşi pe-alocuri atât de făţiş) inclusiv vitregiile economice, păstrându-şi neatinsă şi vâna lirică, ba chiar făcând-o mai energică şi mai relevantă. Totalitaristului Big Brother i s-a făcut portretul din timp şi fără menajamente: „O zi fără anotimp şi ordine militară,/ Şi prin vecini s-aud mici pregătiri de masă,/ Însă produsele au început să dispară –/ Şi mulţi au plecat, şi noapte se lasă.// Cu toţii spun că bine le-a făcut/ Sau că un geniu se va naşte –/ Iat studiul creşte cu tactul tăcut.../ O fiinţă supremă, dintre noi, ne cunoaşte”. Bacovia are obsesia foamei şi o foame obsesivă, legată şi ea de sfârşit, de eschatologie, de „finis” – faţă de care apetitul pentru viaţă (ca moarte) a poetului de azi e unul de simplu consumator, oricâte aere apocaliptice şi-ar da el. Bacovia e un „adevărat” şi un anost, e un om cu un caieţel în care îşi trece, la răstimpuri, gândurile şi care se „nimeresc a fi şi în versuri”, un plictisit care se uită parcă totuşi pasionat pe fereastră la aceleaşi lucruri din aceeaşi curte, ore în şir, zile şi ani; e un mod de a fi poet şi de a fi român în care poate ne recunoaştem (fără s-o recunoaştem) mai mult decât în mulţi alţii mari de care vorbim mai des decât de el.

Bacovia a murit undeva în apropiere, într-o casă de pe lângă Şoseaua Giurgiului, ţinut de mână de incredibila sa Agatha, întorcându-se cu faţa la perete şi zicând doar „Vine întunericul”, după ce cu-o seară înainte îi cântase din vioară. În apropiere, zic, pentru că într-un anume fel n-am reuşit să plec de-acolo niciodată – la doar câteva case şi câteva decenii distanţă, tot în Giurgiului, a murit şi tatăl meu, întorcându-se în pat, ţinut de mână de maică-mea, după ce cu-o seară înainte îi recitase, a mia oară, nesfârşite fragmente din Eminescu. La doar o stradă, în sens opus, e îngropat Gellu Naum, care s-a stins în pat, ţinut de mână de Lyggia şi înconjurat de câţiva prieteni, după ce de câteva săptămâni, seară de seară, zăcând tăcut şi aparent indiferent dacă noi îl urmăream sau nu, oficiase ceea ce Simona Popescu a numit pregătirea pentru drumul în moarte. Aceştia sunt trei taţi ai mei şi ai poezie mele, nu singurii, dar cei mai apropiaţi. Eu, peste mări şi oceane acum, ţinut de mână de iubita mea, mă sucesc la rândul meu prin viaţă, îndrugând întruna despre viaţă şi moarte, fără să pot şi fără să vreau să-i uit pe ei.

Radu VANCU : Ceea ce mi-l face aşa de ataşant pe Bacovia este, dincolo de irezistibilul lui mit personal, biografic, alcătuirea atât de stranie a poeziei lui, în care câteva tipologii poetice reciproc ireductibile convieţuiesc silit, precum nişte artişti complet diferiţi cărora o la fel de stranie instanţă le-a impus, pentru cine mai ştie ce vină, domiciliu obligatoriu în aceeaşi cameră, pe o perioadă nedefinită. E de neînţeles cum un poet poate fi, în acelaşi timp, simbolist (afecţionând adică armoniile şi evanescenţa), expresionist (suflet, cu totul dimpotrivă, dizarmonic şi concret stihial) şi proto-biografist (căci Bacovia e, să nu uităm, primul poet român pentru care omul s-a făcut concret – „o, cum omul a devenit concret”, spune un vers al lui; e drept, va trebui să mai treacă o jumătate de secol până când un poet român, anume Mircea Ivănescu, să umanizeze programatic poezia). Pessoa a găsit soluţia externalizării tensiunilor poetice divergente şi individualizarea fiecăreia printr-un heteronim; Bacovia procedează pe dos, punându-şi heteronimii deodată la lucru, forţându-i să scrie toţi, simultan, acelaşi text. Rezultatul: o poezie care, deşi a putut să pară contemporanilor neîngăduit de simplă, secretată spontan de un organism bolnav, aşa cum zidurile umede prind igrasie (cu cuvintele plastice, memorabile şi nedrepte ale lui E. Lovinescu), e de fapt mai complicată decât a oricărui alt contemporan. Complicaţie care explică, printre altele, şi posteritatea ei uluitoare – ne amintim cât de surprins era Mircea Eliade, în interviul dat prin 1970 lui Adrian Păunescu, de revalorizarea postbelică în mare poet a lui Bacovia, poet considerat de generaţia lui Eliade „autentic, dar minor”, distinguo care spune totul despre modul respectivei generaţii de a înţelege poezia... –; posteritatea a citit în succesiune ceea ce era engramat simultan în ADN-ul poeziei bacoviene. Şi nu-i deloc improbabil ca analiza spectrală a generaţiilor viitoare de cititori să deducă din conglomeratul acesta poetic informaţii noi, pentru a căror decodificare instrumentarul nostru nu-i încă suficient de evoluat. Iar ceea ce e cu adevărat mirabil e că toată această supracodificare vine de la poetul cu cea mai a-teoretică structură, cu desăvârşire absent din debate-urile teoretice ale vremii, aparent indiferent la uriaşul efort contemporan de revoluţionare a limbajului poetic, malaxând în puţinele interviuri aceleaşi obosite locuri comune (din convingere? dintr-un impuls ironic atât de subtil, încât e quasi-indiscernabil?) despre un simbolism practic extinct în Vest. Pentru ca acum, după o sută de ani de evoluţii şi revoluţii în poezia română, tocmai non-reformatorul să fie cel mai viu dintre contemporanii lui şi, mai mult chiar decât atât, cel mai influent în dezvoltările ulterioare ale poeziei. El, cel care, lipsit de vocaţia poetului revoluţionar, a fost poet pur şi simplu. Nu a scris ca să reformeze, a scris şi atât. E aici una dintre marile lecţii, mai importantă decât oricare dintre mariile teorii.

Miruna VLADA: Pe Bacovia l-am descoperit la vârsta vulnerabilităţii revoltate şi candide. În adolescenţă. Mi s-a potrivit ca o mănuşă, ca o voce care spune ce eu nu îndrăznesc. Faţă de Blaga, Arghezi şi gaşca moderniştilor alături de care îl învăţam la şcoală mi-a plăcut cel mai mult. Şi m-a enervat că toţi îi reduceau poezia la tristeţe, moarte, mov, negură. Eu vedeam şi multe alte lucruri care mă hrăneau: simplitate, un refuz asumat, puţină ostentaţie, puţină cochetărie gravă... Şi poemele lui de dragoste m-au înnebunit. Când eram în clasa a 8-a serbam ca toţi elevii imbecilizaţi Valentines's Day. Şi trebuia să alegem un poem de dragoste pe care să îl recităm în faţa unei comisii, şi pe lângă toate dulcegăriile sordide, versurile bacoviene alese de mine au răsunat ca un dangăt de armă, de o frumuseţe atât de precisă: „Histerizate fecioarele pale/ La ferestre deschise palpită/ În amurguri roşii, nupţiale/Stau triste şi nu se mai mărită.”

Am ajuns apoi în anii liceului la prozele scurte, la Cubul negru, la fragmentele incoerente de jurnal. Un Bacovia şi mai atroce mi se dezvăluia. Urletul său împotriva acestei lumi, urletul împotriva mecanicii şi a lipsei de afecţiune rămâne viu până azi. Am simţit de la bun început că el nu avea nimic din secolul în care trăia şi era mai mult „al nostru” decât „al lor”. Până şi socialismul lui era unul avant la lettre, autentic, critic, marginal. Poezia lui are o imensă putere de fascinaţie pentru mine şi astăzi, oricând îi deschid un volum. „Isterizarea” bacoviană are o forţă nebănuită, e un ţipăt atât de înfundat, şi zdruncinarea se petrece în surdină, încât nu poţi ieşi nepăsător din lumea lui. Sunt convinsă că dacă ar fi fost suficient tradus şi promovat ar fi ajuns cel puţin la notorietatea unui Trakl, de exemplu, pentru că esta una din vocile poetice româneşti cele mai europene.

Marin MĂLAICU-HONDRARI: Aveam 15 ani când, într-un dulap cu uşi de sticlă din incinta liceului, am dat din întâmplare peste un volum de poezii de G. Bacovia. Spun G. Bacovia pentru că acel G. mi-a atras atenţia. Cărţile citite de mine pe atunci erau semnate de autori cu prenume şi nume: Alexandre Dumas, Jules Verne, Karl May, Michele Zivago, Rodica Ojog-Braşoveanu, Leonida Neamţu. Poezia nu mă interesa. Văd şi acum, cu ochii minţii, acel exemplar din G. Bacovia, apărut la editura Minerva, în seria Patrimoniu. Copertă altfel sobră, cu chenar fin, negru, ce înconjura un medalion roşu unde apărea scris cu alb G. Bacovia Poezii, iar în josul copertei era coiful Minervei. Apoi, săptămâni în şir, nu m-am mai putut despărţi de acea carte. Bineînţeles că am furat-o, căci nu îmi era îndeajuns să o răsfoiesc în pauzele dintre ore. Nici până astăzi nu am reuşit să înţeleg de ce nu am reuşit să mă mai desprind de acea carte. Dintr-un copil vesel, energic, harnic m-am transformat într-un adolescent melancolic, singuratic, lent şi contemplativ. Ba mai mult, am luat ad literam multe dintre poeziile lui G. Bacovia. Am început să umblu prin cimitire, îmi petreceam mai multe ore în pădure decât în casă, chiuleam de la şcoală dacă se nimerea să plouă în timpul orelor. M-am apucat de fumat. Bolnav de TBC, visam să am o iubită doborâtă de ftizie. Tot ceea ce citisem până atunci, mi-a apărut dintr-o dată de prost gust, fără nicio valoare, fără forţă. Ceea ce mi se mai întâmplă de multe ori şi astăzi, atunci când recitesc poezii de G. Bacovia. Apoi, pe la 17 ani, am avut un alt şoc, numit Nichita Stănescu. El a reuşit să-l înlăture temporar pe G. Bacovia, dar nu mi-a mai schimbat radical viaţa; singurul scriitor care a reuşit să o facă a fost G. Bacovia.

Gelu VLAŞIN: Sigur că nu întotdeauna suntem dispuşi în a recunoaşte limitele interpretării unui text poetic aşa cum nu întotdeauna empatizăm cu autorul respectiv. Dincolo însă de subietivitatea iminentă şi inerentă, fără a avea pretenţia unor descoperiri epocale, avem tendinţa unei revelaţii atunci când se întâmplă să redescoperim America. Pentru mine, una dintre Americile exitenţiale a însemnat şi relecturarea întâmplătoare a unor poeme semnate de George Bacovia la o vârstă la care impactul unei lecturi poate avea consecinţe majore. Lucrul acesta se întâmpla într-adevăr pe fondul unor controversate interpretări existenţialiste şi căutări filosofice personale fără de care probabil astăzi aş fi fost puţin mai îndepărtat de unul dintre punctele de reper necesare ale literaturii române. Nu poţi acuza mereu lipsa de perspectivă literară a celor abilitaţi să se ocupe de partea educaţională dacă tu esti predispus pentru a refuza orice cheie interpretativă care ţi se oferă. Bacovia nu reprezintă nicidecum aisbergul deprimării ci este mai degrabă motivaţia alienării în faţa unor prezumtive stări amnezico-apocaliptice. Însă eşti pus mai mereu în situaţia acceptării unei realităţi subiective alunecând înspre superficial şi acceptând condiţia non-sublimării doar de dragul unor percepţii citadine care mai devreme sau mai târziu se dovedesc a fi prea efemere pentru a fi fost demne de luat în considerare. Posibil ca numitor comun să fi existat pasiunea pentru literatura franceză (Baudelaire, Rimbaud, Verlaine) sau mai degrabă situările comune în zona meditativ – angoasantă a spaţiilor întunecoase, ca ultimă alternativă de refugiu din calea unei realităţi „prealuminoase”, cert este însă faptul că o bună parte din temariul/tematica bacoviană îmi însoţeşte parcursul primelor volume de poezie. L-am perceput şi încă îl mai percep ca pe un poet important şi doar din această cauză prefer să nu comentez niciodată atribuirile critice care ne aproprie din anumite perspective interpretative. Bacovia este un punct de reper necesar şi odată cu trecerea prin „Plumb” orice lector care se respectă face o mică plecăciune în faţa scriiturii unuia dintre poeţii reprezentativi ai poeziei române.

Gabriel DALIŞ : „Simbolist al primului moment”, cum îl numea Tudor Vianu într-un eseu dedicat apariţiei ediţiei definitive a operei sale, (Opere, Bucureşti, 1944), Bacovia este primul scriitor român pe care l-am citit fără să fi fost constrâns de vreo programă şcolară. Se întâmpla prin anii în care cărţile deveniseră bibelourile excelente, acoperind un perete întreg; cine îşi cumpăra cele mai multe cărţi, avea garanţia celei mai frumoase şi lăudate sufragerii. (Să mai amintesc de Camus care spunea că experienţa vieţii ne învaţă că citim cu atât mai puţin cu cât cumpărăm mai multe cărţi?)

L-am citit pe Bacovia întâmplător, (într-o ediţie Plumb, apărută la Minerva, în 1981), iar impactul puternic pe care l-a avut asupra mea a fost ca a unui tavan care se prăbuşeşte, sub greutatea după-amiezilor, peste fiinţa mea inocentă atunci. N-am crezut că o carte poate fi mai puternică decât un om puternic. Numai cu Cioran am repetat această experienţă devastatoare, iar mai târziu cu Michel Houellebecq.

Iniţial, am început să scriu pentru că am vrut să fiu ca el. Aveam certitudinea de a-l fi înţeles pe Bacovia. Tehnicist desăvârşit şi atipic, mi-a confirmat în timp aproape toate temerile legate de poezie, oameni şi lume, de parcă tot ce aş respira ar fi compoziţie simplă după compoziţie simplă.

Îl iubesc pe George Bacovia. Admiraţia mea pentru acest scriitor rămâne impecabilă, poate chiar simetrică.

Ştefan BOLEA: Ora zero şi zero secunde: L-am descoperit pe Bacovia în liceu, când mă pregăteam pentru olimpiada naţională de literatură. Pe Baudelaire îl citisem mult mai devreme, în superba ediţie bilingvă, îngrijită de Geo Dumitrescu. În vremea respectivă îmi imaginam că Bacovia este doar un fractal (semnificativ) din revoluţia numită Baudelaire (consider şi azi Florile răului cea mai importantă carte de poezie a tuturor timpurilor). Acum văd altfel lucrurile. Aşa cum Benjamin teoretizează pornind de la Baudelaire (şi într-un mod nu cu totul străin de relaţiile dintre Heidegger/ Noica, pe de o parte şi Hölderlin/ Eminescu pe de alta), putem construi pornind de la Bacovia o adevărată epistemă nihilistă. Imaginarul său sărăcăcios, restrângerea la maximum a decorului (un alt mod de a spune că Bacovia merge până la esenţe) îl aseamănă lui Kafka, cel din descrierea lui Deleuze. Recitind azi pe Kindle o ediţie din Plumb, m-am gândit cât de proaspăt pare Bacovia, cât de tânăr, în ciuda oboselii sale compulsive şi al dezgustului patent. Poetul român este stema unui mal de siècle fără referinţă temporală (un etern 1919, o buclă temporală în care iadul îşi repetă [dez]acordul perpetuu), expresia unui malaise al Zeitgeist-ului interbelic, ce are mai multe în fond cu avangarda decât cu simbolismul. După cum s-a mai remarcat, Bacovia este contrapartea unor scriitori ca Emil Cioran, Ulrich Horstmann sau Marcel Moreau, un rezervor de nihilism autentic, pe care se poate efectua un excelent studiu de filozofie a poeziei. Doar două exemple:

a) huruitul abisului primordial (pe care îl aud uneori nebunii şi muribunzii) echivalent cu o invitaţie la dezintegrare atomică:

„Ascultă cum greu, din adâncuri,/ Pământul la dânsul ne cheamă…”

John Donne a formulat altfel: „For whom the bell tolls/ It tolls for thee…”

Cele două versuri ale lui Bacovia converg spre adverbul greu. Legea gravitaţională a melancoliei accentuează căderea în fiinţă, care este similară atracţiei magnetice a sicriului. De multe ori trăim ca îngropaţi de vii.

b) un fel de Mother Nothingness (Alma mater ca la Moonspell) care îşi reclamă copiii-gollem în zodia lui Lilith şi Cain:

„Tu, haos, care toate-aduni…/ În golul tău e nebunie, -/ Şi tu ne faci pe toţi nebuni.”

Trecând peste evidenta influenţă formală a lui Baudelaire, care, să recunoaştem, dă excepţionala corespondenţă dintre rimă, ritm şi mesaj, Bacovia vorbeşte, asemenea înaintaşilor lui simbolişti (din care nu trebuie să-l uităm pe Rollinat), cu o directeţe kierkegaardiană sau nietzscheană, despre senzaţia de ameţeală şi gol interior de pe marginea abisului. Ego sum irritum …

Paul BLAJ: L-am cunoscut mult după ce l-am citit. Poate aşa a fost să fie. Luminişurile lui să fie prăpăstiile mele. Şi nu îl poţi cunoaşte pe Bacovia în băncile liceului. Ci doar învăţa. Iar eu, atras ca un magnet cu pol opus, l-am învăţat. Apoi l-am neglijat, până l-am reîntâlnit. Într-o bronhopneumonie slută. Era în primăvara în care terminam facultatea. Totul era luminos până când am aflat că pot muri. În faţa morţii deşi suntem toţi egali, eu speram să îi creionez un zâmbet. Desigur bravam. Respiram din ce în ce mai greu. Nu puteam dormi din cauza secreţiilor nazale. Şi, îngrijit de cei dragi, am început să simt ce înseamnă să fii povară. Dar destul. Am vrut să scriu în cele mai pline de negreală momente ale vieţii mele. Şi am scris. Nu ca Bacovia. Ci ca Blaj. Ştiam ce înseamnă: M-adaug şi eu în convoi ori M-adoarme un gând/ Ce mă îndeamnă./ - Dispari mai curând!

Însă, privind în urmă atent, îmi dau seama că, poate chiar contemporani fiind, s-ar fi plictisit repede de speranţa care zace în oameni ca mine. Iar eu aş fi fost incapabil să renunţ la acest accesoriu natural. Boala m-a izbit doar de adâncimea tristeţii bacoviene, nu şi de rotunjimea ei de fântână. Iar dacă în liceu făceam speculaţii de hermeneutică pe anumiţi termeni, bunăoară complementul de mod întors tălmăcindu-l în complement provenit din participiul verbului reflexiv a se întoarce, din poemul Plumb, dormea întors de undeva amorul (spuneam eu), acum zâmbesc îngăduitor cu vârsta de atunci. Pentru că ştiu, precum mulţi alţii, care este esenţa acestui poem. Stau singur, aici este concentrat tot dorul cadenţat al durerii celui pe care îl preţuiesc pentru că e aproape departe de o umanitate pantagruelică în genere, motherlaniană în substrat cu un voal de shalow asortată… în care totuşi ne trimitem optimismul zi de zi.

Dan BISTRICEAN: Bacovia ne relevă, în cheie laică şi estetică, evidenţa deşertăciunii. Lucru destul de incomod pentru omul contemporan, infatuat şi computerizat, care se grăbeşte să-i agaţe poetului eticheta de „inadaptat”. Şi fără să mai zăbovească cineva asupra nuanţelor conceptului de „inadaptare”.

George Bacovia, fără de care poezia românească ar fi fost şchioapă, este unul dintre cei mai actuali poeţi. De ce este foarte prezent Bacovia? Pentru că… „sunt câţiva morţi în oraş, iubito”. De fapt, astăzi sunt mult mai numeroşi decât odinioară. Nu mă credeţi? Încercaţi fiecare dintre voi, atunci când vă opriţi în faţa unei vitrine de magazin, să priviţi direct în geam şi nu dincolo de el. „Cei vii se mişcă şi ei descompuşi”…

Îngemănarea dintre fotografie şi haiku

Declic în silabe

Celebra afirmaţie: „O imagine valorează/vorbeşte cât o mie de cuvinte” a fost enunţată în anul 1921 de către publicistul american Fred R. Barnard, el se referea atunci la reclamele lipite pe maşini. Această aserţiune destul de apodictică, fiind citată în exces în ultima vreme, a devenit un clişeu. Din punctul meu de vedere, o imagine este cu atât mai valoroasă cu cât ea poate fi descrisă în cuvinte cât mai puţine, de aceea asocierea între fotografie şi haiku mi se pare foarte potrivită, cu precădere când fotografiile sunt detalii din natură. Amintim că una din condiţiile poeziei haiku este să conţină cel puţin o imagine sau un cuvânt care să exprime anotimpul. Am vizitat cu deosebită plăcere expoziţia foto-haiku „Declic în silabe”, deschisă în Galeria „Hol” a Muzeului de Istorie „Iulian Antonescu”, unde am admirat fotografii realizate în natură de Constantin Broşu şi am citit cu plăcere din creaţiile haijinilor: Virginia Popescu, Oana Gheorghe, Mara Paraschiv, Mihaela Băbuşanu Amalanci, Ildiko Juverdeanu, Ioana Bud, Ana Urma, Tincuţa Horonceanu Bernevic, Vasile Conioşi Mesteşanu, Viorica Băluţă, Dan Norea, Lenuţa Gabriela Ocneanu.
Fiecare lucrare a fost alcătuită dintr-o fotografie şi trei poezii haiku (scrise de autori diferiţi). M-am întrebat cum s-a reuşit o sudare atât de armonioasă între imagine şi versuri. Un start bun poate fi esenţial pentru succesul unui proiect. În cazul de faţă, s-a pornit de la imagine.
Propunerile lui Constantin Broşu au fost foarte bine alese, fotografiile sale apropiindu-se de starea de graţie a unei poezii haiku, prin caracteristici cum ar fi originalitatea, claritatea, decantarea esenţei, sinceritatea mesajului şi desigur, mai ales, dragostea pentru natură. Inevitabil idilice, secvenţele care redau momente din viaţa plantelor şi animalelor se salvează de platitudine, ochiul artistului fotograf urmărind surpriza, emoţia, intimitatea. În expoziţie şi-au găsit loc enigmatice vederi pictural-onirice, precum şi interesante imagini abstracte.
În retroacţiunile lor, haijinii au creat adevărate bijuterii: „survolând uşor/ turnurile gemene - / o libelulă”, „piaţa de peşte - / furând fără scrupule/ cumătra viespe”, „nehotărâre - / fată bătrână la geam/ aşteptând zborul” (Virginia Popescu); „a fi sau a nu fi - / tata ascute molcom/ tăişul coasei”, „vechea gară - / la obiecte pierdute/ câteva vise”  (Oana Gheorghe); „ritmuri alerte - / spaima îngheţată/ pe buzele reci”, „cal şi stăpân/ bătătoresc pământul - / chemări de bucium” (Mara Paraschiv); „Dorinţa fetei - / Rochiţa rândunicii/ ţesută cu maci”, „Soarele-n flăcări - / cu mişcări de gheişă/ se-adună noaptea”, „nici eu, nici tata - / azi se leagănă-n scrânciob/ doar tristeţea” (Mihaela Băbuşanu Amalanci); „chiromanţie - / pe linia vieţii/ o buburuză”, „stâlpi de telegraf - / codul morse încurcat de-o/ ciocănitoare” (Ildiko Juverdeanu); „primul te iubesc! - / în curtea liceului/ printre magnolii” (Ioana Bud); „plopii la taifas - / peste liniştea zilei/ doar o tornadă” (Tincuţa Horonceanu Bernevic); „vreascuri uitate/ la margine de lume/ răsare un mac” (Viorica Băluţă); „Linie moartă/ ascunsă printre ierburi - / teama de ţigani” (Norea Dan); „liniştea amiezii - / uitate-n caniculă/ două undiţe”, „crucea tatii/ luând-o la vale/ pe lângă vii” (Vasile Conioşi Mesteşanu); „un salt obişnuit - / o altă provocare/ doar pentru haijini” (Ana Urma); „pe un con de brad/ umblă-n pas de peregrin/ o paparugă” (Lenuţa Gabriela Ocneanu)
Este remarcabil că, în această expoziţie, fotografia şi haiku-urile se complinesc şi se înfrumuseţează reciproc. Una dintre rigorile creaţiei lirice japoneze este refuzul metaforei. În mare parte, această regulă nu a fost încălcată nici de autorii care au participat la expoziţia „Declic în silabe”. Şi totuşi, expoziţia respectivă este bogată în metafore dar ele sunt vizibile numai atunci când vom considera fotografia şi minimalistul poem, un tot unitar. Am citat mai sus câteva poeme dar, desprinzându-le de imaginea – „soră”, s-a pierdut metafora şi totodată a dispărut surpriza spectaculară. Trebuie şi să priveşti şi să citeşti pentru a înţelege, spre exemplu, că o buburuză este simbolul unui vis neîmplinit, turnurile gemene apar sub înfăţişarea unor vârfuri de papură, două crenguţe de măceşe sunt comparate cu două undiţe sau cu o salbă de mărgele. De fapt, trebuie să priveşti cu atenţie şi să citeşti pe îndelete, pentru a te bucura de întregul spectacol.
În cursul vernisajului care a avut loc pe 15 mai, publicul a putut asista şi la un ceremonial al ceaiului, moment artistic realizat de două tinere de la Asociaţia româno-japoneză Himawari din Iaşi. Evenimentul  s-a încheiat cu lansarea volumului de haiku „Stejarul cu flori de cireş”, aparţinând poetei Mihaela Băbuşanu Amalanci. Cartea a fost prezentată de Mara Paraschiv, scriitoare, membră U.S.R. şi de prof. Laura Văceanu, care de altfel, a semnat şi prefaţa cărţii din care spicuim: „Wabi (frumuseţea austeră), mei (frumuseţea naturii şi a inteligenţei umane), karumi (simplitate, eleganţă), aware (stare emoţională intensă), mushin (negativitate, conotaţie din filozofia Zen), sabi (tristeţea singurătăţii), toate aceste principii estetice specifice poeziei haiku, le descoperim în poeziile lirice ale autoarei Mihaela Băbuşanu Amalanci. « Soare arzător -/ azi doar umbra nucului/ mai puternică»”.
 (articol publicat in Revista Ateneu, mai 2014)

foto: Constantin Broşu

foto: Constantin Broşu


foto: Constantin Broşu
foto: Constantin Broşu


foto: Constantin Broşu
foto: Constantin Broşu

foto: Constantin Broşu

foto: Constantin Broşu




Interviu cu Radu Vancu

Frânghia înflorită cu vise

(din articolul Frânghia înflorită cu vise, publicat in Revista Ateneu, aprilile 2014)

Violeta Savu - În principal datorită biografismului, dar nu numai, câţiva critici literari te-au comparat cu Virgil Mazilescu, Cristian Popescu, Mircea Ivănescu.  În ce măsură te regăseşti (sau nu) în poezia lor? Chiar dacă evoci clar figura lui M. Ivănescu în poezii cum sunt de exemplu „poem de berryman pe muzică de m. ivănescu”, „basm de m. ivănescu”, „basm de m. ivănescu cules de radu vancu” (incluse în volumul „Biographia litteraria”), te-aş întreba dacă este sau nu subiectivă comparaţia dintre poezia ta şi cea a lui Mircea Ivănescu, ştiut fiind că te-a legat o mare prietenie de acesta?! În plus, chiar titlurile pe care le-am citat duc la respectiva comparaţie, într-un mod ce pare prea direct şi facil. Critica a căzut sau nu în capcană întinsă de autorul Radu Vancu?!
Radu Vancu - Eu în orice caz n-am avut de gând să induc vreo comparaţie de nici un fel cu Mircea Ivănescu, fiindcă ştiu bine că cu un poet atât de uriaş nu se poate concura – mai ales pe terenul lui. În poemele respective, plecam doar de la vreun vers ori vreo imagine din Ivănescu, încercând să-mi construiesc o poezie cu totul a mea. E drept, mai ales comentariile la primele două volume, Epistole pentru Camelia şiBiographia litteraria, conţineau trimiteri şi comparaţii cu poezia lui Mircea Ivănescu; acum, nu ştiu ce să zic, poate aveau dreptate, eu nu-mi recitesc poezia, ca să pot să-mi dau seama despre asta; însă, gândindu-mă la volumul de debut, am impresia că era mai degrabă cărtărescian decât ivănescian, şi într-un fel mă bucur că nu s-a făcut de către critică trimiterea şi la Cărtărescu – înseamnă că mi-am acoperit destul de bine urmele. Cât despre capcane – trimiterile cu adevărat păcălicioase sunt cele din titlurile cărţilor –Biographia litteraria pentru o carte care n-are nimic de-a face cu Coleridge, Sebastian în vis pentru una complet neutră faţă de Trakl etc. Uneori critica le-a luat în serios, alteori nu; dar astea-s doar joculeţe hipertextuale, cu prea puţină importanţă faţă de literatura per se.
V.S. - Din cele şase volume de poezii publicate, în trei dintre ele vorbeşti despre o traumă puternică din biografia ta şi anume, sinuciderea tatălui tău, subiect despre care, cu voia ta, vom vorbi mai pe larg. Într-o cronică la volumul „Biographia litteraria”, Şerban Axinte afirmă că textele tale degajă o „atmosferă tragică şi senină”. Această combinaţie paradoxală şi misterioasă pe care o observa criticul şi poetul Şerban Axinte se păstrează și în următoarele volume, în care tema principală va fi din nou moartea tatălui tău – deşi cu diferenţe stilistice majore. Nu ştiu dacă am sau nu dreptate, dar unele diferenţe de nuanţă cred că sunt date şi de renunţarea ta la tentaţiile bahice, cu toate că îmi este cunoscut, dintr-o declaraţie a ta, că alcoolul nu ţi-a fost niciodată „muză”. „Beam pentru că numai aşa lumea mi se părea reală. Ştiu bine de unde-mi vine asta: aveam nouăsprezece ani şi patru luni, stăteam lângă corpul tatălui meu, cald încă, paramedicii trebăluiau conştiincioşi pe lângă el şi, pe măsură ce realizam că moare sau că e deja mort, lumea se derealiza încetul cu încetul. Insistam pe lângă tipii în uniforme şi halate, le spuneam că sigur e viu încă, încercasem să-l resuscitez până au venit ei, imediat după ce-i tăiasem sfoara din jurul gâtului, şi auzisem aerul ieşindu-i din plămâni, deci trăia sigur, trebuia doar ajutat să-şi revină. Câţiva dintre prietenii de la bloc, Emil, Neluţu şi Ovidiu, intraţi habar n-am când în apartament, asistau la deloc vesela reprezentaţie. Însă ştiam la fel de bine ca ei că e mort, că s-a terminat, că totul e o piesă penibilă, şi cu cât ies mai repede din scenă, cu atât mai bine.”
Îmi dau seama că e un subiect extrem de dureros, dar aş vrea să ne vorbeşti puţin de legătura, destul de evidentă, după cum se observă şi din citatul ales din „Monstrul fericit”, dintre sinuciderea tatălui, alcool şi poezie.
Radu Vancu
foto de Stefan Radu
Radu Vancu - E şi pentru mine destul de dificil să-mi dau seama; sinuciderea lui tata, alcoolul şi scrisul au făcut multă vreme un nod indestructibil, precum cel de la ştreangul din jurul gâtului lui de atunci, din dimineaţa aia de noiembrie. Sau, mă rog, care mi se părea indestructibil – alcoolul, iată, am reuşit să-l descâlcesc din înnăditura cu pricina. (Sau m-a descâlcit el pe mine? Totuna.) Nu ştiu, cum n-am ştiut niciodată, cu adevărat de ce beam atât de diluvial; m-a întrebat asta vara trecută Horia-Roman Patapievici, şi n-am ştiut ce să-i răspund exact. Probabil că alcoolismul meu torenţial avea legătură cu alcoolismul torenţial al lui tata – bând, participam cumva în continuare la existenţa lui, prin mijlocirea acestui mare prieten comun care era alcoolul. Sigur, mai intervenea apoi şi mitologia atât de complicată a alcoolismului necesar al scriitorului, pe care o adoptasem cu entuziasm; şi o complicam şi eu cât puteam de mult, colecţionând mereu referinţe la ea şi ilustrări ale ei, în aşa fel încât să mă conving că nu se poate să nu beau, că scrisul ar fi iremediabil compromis de eventuala renunţare la alcool. Iar apoi, prin 2008, poemele mele au început să se îmbibe ele însele de substanţa în care originau – poemele catalizate de alcool au devenit poeme cu alcool, încet-încet toată cartea la care lucram a devenit un fel de apolog al alcoolului – iar în aprilie 2009, când a apărutMonstrul fericit, am renunţat simultan şi complet la alcool. (Sau el a renunţat la mine, în fine.) Desigur, contează decisiv şi că în mai 2009 urma să se nască Sebastian, fiul meu – şi nu voiam ca relaţia mea cu el să fie cumva periclitată de alcool, aşa cum fusese a mea cu tata. Aşa că intrarea în viaţa mea a unei fiinţe fundamentale a coincis cu ieşirea din ea a unei alte fiinţe pe care o crezusem esenţială. A fost vorba, cred, de un caz particular al legii conservării universale.
V. S. - Unul din deliciile mele livreşti este să descopăr scriitori care poate nu-s celebri, dar in scrierile lor pot intalni ceva mirabil. Aşa mi s-a întâmplat cu scriitorul mozambican Mia Couto, iar cartea lui „Veranda cu frangipani” mi s-a lipit de suflet. Deşi pot părea simple speculaţii, găsesc că există asemănare şi complementaritate între acest insolit roman şi cartea ta „Frânghia înflorită”, între figura spectrală a tatălui sinucis şi cea a personajului principal din roman, aflat în stadiu de „xipoco” (suflete care rătăcesc între lumi). Dar coincidenţa magică şi tulburătoare este visul/visarea care leagă sufletele.
„Morţii nu visează, vă asigur. Visează doar în nopţile ploioase. În restul timpului, ei sunt cei visaţi. Eu, care n-am avut niciodată pe cineva care să-şi amintească de mine, de cine sunt eu visat? De arbore. Doar frangipani îmi dedică gânduri nocturne.” „Atât de mult m-a copleşit speranţa, încât am avut vise fără ploaie şi noapte. Ce-am visat? Am visat că mă îngroapă aşa cum se cuvine, aşa cum cer credinţele noastre. Muream aşezat, cu bărbia pe veranda genunchilor.” E o frază din romanul lui Mia Couto.
„Ce-ţi spune unul dintre morţii tăi/ cei mai dragi, cel mai iubit dintre morţi,/ când te lasă inima să-l visezi”; „Dragule, de fiecare dată când mă visezi/ pe aici se fac nişte zile încântătoare,/ de îndată ce în capul tău începe visul// bietul diavol vine fuguţa lângă mine,/ îmi prinde faţa-n palme/ şi plânge în hohote deasupra sicriului” „Iar când visele vin cu adevărat,/ năvălesc peste noi fluturi în valuri foşnitoare/ şi unde era inimă, e grădină de trandafiri”. Asta spui tu în „Frânghia înflorită”.
Iată, că indiferent de cultura căreia aparţinem, aşteptăm să ne întâlnim cu „cei mai dragi” dintre morţi prin intermediul visului. Radu, cât de mult te-a ajutat visul? Te mai lasă inima să-l visezi pe cel mai iubit dintre morţi? Au trecut nişte ani de la tragicul eveniment – e schimbat tatăl tău în visele tale?
Radu Vancu - M-a ajutat enorm, mai ales în perioada Frânghiei înflorite. Eu nu sunt un om cu o viaţă onirică prea bogată, de regulă visez moderat şi neinteresant, şi invidiez galben oameni precum Jung sau Cărtărescu, cu oniriile lor fabuloase, pe care le recitesc de câteva ori pe an. Însă în anii în care am scris Frânghia, adică 2011-2012, chiar am visat enorm, destule poeme chiar sunt transcrieri ale acelor vise, ascultam muzică la căşti noapte de noapte la calculatorul din mansardă, cu ochii inflamaţi de videoclipurile lor fabuloase, când nu mai rezistam fizic (şi, de fapt, psihic) mă duceam la somn, însă videoclipurile continuau în capul meu de cum închideam ochii – şi, abia trezit, le notam repede, ca un fel de dactilograf năuc, de teamă să nu le uit. În februarie 2012, visele s-au încheiat – la fel şi poemele. Am înţeles atunci că era încheiată şi cartea, şi i-am dat-o lui Claudiu Komartin, care a şi publicat-o. Şi n-am mai visat deloc până pe la finalul lui 2013 sau începutul lui 2014, ca şi cum creierul îmi fusese prăjit de visele alea prea intense şi prea policolore.
V. S. - Anul trecut, prin septembrie, ai fost invitat în Bacău, la Colocviile Revistei Ateneu, ocazie cu care ne-am întâlnit şi mi-ai zis cu regret că nu mai reuşeşti să scrii poezie de când ai încheiat volumul „Frânghia înflorită”. Ţi-am replicat că eşti ancorat în activitatea literară sub alte forme deocamdată, scrii eseuri, realizezi traduceri foarte importante. Răspunsul tău m-a marcat foarte mult: „Dacă nu reuşeşti să scrii poezie, ţi se pare că nu scrii nimic!”. Iată că recent ai publicat pe blogul tău (pe care, de altfel, eşti foarte activ, şi care poate fi folosit de oricine pentru a se informa despre ce se întâmplă important în literatura română, şi nu numai) poeme intitulate „Dragă Sinucidere”. Am toată încrederea că de aici se va contura un nou volum. Am observat multă metafizică şi esenţializare a suferinţei în aceste poeme noi ale tale despre sinucidere. Dar şi căutări de vindecare, într-unul din poeme vorbeşti chiar de „manuale de suicidologie”. Chiar şi la alegerile tale în ceea ce priveşte traducerile se observă o schimbare. Anul trecut ai tradus din John Berryman (poet a cărui viaţă şi moarte au fost marcate de... sinucidere, întâi a tatălui său, apoi a lui însuşi). A apărut astfel, anul trecut, la Casa de Editură Max Blecher, o carte foarte frumoasă, „Cântece vis”. Ştiu că acum traduci intens din Ezra Pound, un scriitor care era renumit şi pentru caracterul lui deosebit, îşi sprijinea la nevoie prietenii, pe unii îi „scăpa de tentativele de... sinucidere”. Ce anume traduci din poetul modernist american, când şi la ce editură va apărea cartea cu poemele traduse de tine din Ezra Pound? Bănuiesc că un traducător se apropie mult sufleteşte de autorul pe care îl traduce. Ce-a însemnat şi înseamnă pentru tine John Berryman? Dar Ezra Pound?
Radu Vancu - O să iasă la Humanitas, la târgul din mai, un prim volum dintr-o ediţie Pound gândită şi îngrijită de H.-R. Patapievici; vor fi, în acest prim volum, poemele dintre 1908 şi 1920, de la Personae la Hugh Selwyn Mauberley. Cărţile astea de tinereţe a lui Pound sunt însăşi placa turnantă a modernităţii poetice – de asta se amestecă în ele poeme încă vii, pe care le citeşti cu stupor & fascin şi azi, cu poeme istoricizate, contemporane cu Robert Browning (şi cu fluturii, şi cu Dumnezeu), de unde şi vin, în nici un caz cu Ilya Kaminsky & Tara Skurtu, să zicem. În orice caz, e la ani-lumină de ce se scria între 1905 şi 1909 în limba română (mă rog, faţă de Bacovia doar la doi-trei parseci, e drept). Încerc să-mi fac cât mai conştiincios datoria faţă de Ezra, mi-e teamă de vindicaţiunile lui când ne vom întâlni unde ne vom întâlni. Am ţinut să traduc din Berryman & Pound fiindcă, dacă ar fi citiţi aşa cum trebuie, s-ar vedea deodată limpede că revolta & anarhia pot fi incomensurabil mai explozive & eficiente când se servesc de tehnologiile frumuseţii & tradiţiei.
V. S. - Este cunoscut faptul că eşti un bun cititor şi comentator de poezie. Mereu eşti la curent cu ce se întâmplă nou şi important în literatura română, dar şi în cea străină. Ce asemănări şi deosebiri ai observat între poezia actuală românească şi cea străină?
Radu Vancu - Diferenţele sunt atât de mari, încât îmi vine greu să găsesc un răspuns cât de cât articulat. M-aş folosi mai degrabă de cuvintele străinilor despre poezia noastră – de exemplu, atunci când a apărut în Statele Unite excelenta antologie a lui Martin Woodside din poezia română, Ilya Kaminsky a scris o recenzie entuziastă înWeb del Sol, în care scria că în poezia română contemporană se simte „a sense of spiritual urgency”, care ne-ar fi ajutat să reinventăm fundamental poezia. Observaţia lui mi se pare fundamentală – într-adevăr, poezia celor mai buni poeţi români de azi, de la Ion Mureşan la Claudiu Komartin, să zicem, mi se pare că vine dintr-un „sens al unei urgenţe spirituale” care are de comunicat o (po)etică sau o viziune care nu suferă nici o amânare. La noi nu a prins aproape deloc poezia concretă, poezia L=A=N=G=U=A=G=E, poezia pe care Bernstein o numea, în Artifice of Absorption, „a impermeabilităţii” – dimpotrivă, poezia română a rămas foarte permeabilă la emoţional, la feeling, şi aproape complet opacă la tehnicalităţi – absolut esenţiale, de altfel, pentru reforma radicală a poeziei. De asta, de pildă, Ioan Es. Pop, poet al absorbţiei emoţionale prin excelenţă, a putut fi foarte lesne considerat un mare poet (cum şi e, fireşte); pe când poeţi precum Chris Tanasescu, de pildă, extraordinar tehnician al „impermeabilităţii” în sensul lui Bernstein, nu e încă văzut decât de prea puţini ca un poet esenţial al acestor vremuri.
V. S. - Pentru că lista scriitorilor preferaţi ar fi cu siguranţă foarte lungă, te voi întreba ce muzică preferi să asculţi. Te întreb asta cu atât mai mult cu cât unii comentatori au remarcat muzicalitatea poeziilor tale. Volumul cel mai ritmat fiind, probabil, cel dedicat fiului tău, acel optimist şi deconectant „Sebastian în vis”.
Radu Vancu - Ascult mai ales rock, în diverse forme, de la clasic la progresiv şiindie, şi trip hop, care mă mişcă în ultima vreme cel mai mult. Sebastian în vis poate să pară cel mai muzical volum al meu, dat fiind că-i cel mai ritmat; însă cartea pe care am scris-o aproape de la un capăt la celălalt numai pe muzică a fost Frânghia înflorită – ascultam, cum am spus deja, cu căştile pe urechi (ca să nu-l trezesc pe Sebastian)Radiohead, Portishead, System of A Down, Serj Tankian etc. şi transcriam în transă visele astea, ba chiar o imagine din carte e luată direct dintr-un videoclip al lui Tankian (nu spun care, sunt un plagiator care-şi ascunde cu grijă urmele, după cum ştii). Dintre autohtoni, îmi plac mult, în vremea din urmă, Robin and the Backstabbers, descoperiţi prin Luiza Vasiliu (multă muzică am descoperit graţiei ei – mulţumesc, Luiza!), şi hip-hopperul Deliric, care are unele dintre cele mai inteligente texte din poezia post-decembristă.
V. S. - Deşi e un clişeu, am să te rog, în final, să îmi spui dacă ai fi vrut să răspunzi şi la o întrebare pe care n-am formulat-o.
Radu Vancu - Ştiu şi eu? Mi-ar fi plăcut să vorbesc, eventual, despre tinerii dinZona nouă, cenaclul sibian care face în mai patru ani de când se întâlneşte săptămânal; sunt aici vreo cincisprezece scriitori tineri care dau sens literaturii înseşi – căutarea lor febrilă, entuziasmele lor, ataşamantele şi respingerile lor atât de radicale şi de pure, toată gesticulaţia lor pasională în jurul literaturii îi dă acesteia unicul ei sens posibil: acela de punct de convergenţă al unei pasiuni enorme, care face posibilă şi plauzibilă existenţa individuală. Sunt prea mulţi cei cincisprezece ca să-i numesc aici, o să amintesc doar pe cei debutaţi în volum, adică Anatol Grosu şi Krista Szöcs, recipienţi ai unor premii dintre cele mai importante, de la premiul Eminescu la premiul Panţa. Iar ceilalţi, aflaţi în pragul debutului, nu sunt deloc mai prejos decât cei doi. Îi puteţi citi, ca să vă convingeţi, în revista Zona nouă, coordonată de Vlad Pojoga – textele lor de acolo sunt atât de autentice, încât pot remonta până şi un blazat abulic ca ca mine.