Casting pentru viață

Teatrul Municipal „Bacovia” și-a surprins publicul cu o nouă premieră: spectacolul „Audiția”, după piesa scriitorului rus Alexander Galin, în regia lui Octavian Jighirgiu, este o adevărată reușită. Jocul actorilor este nemaipomenit de bun, e un spectacol de echipă, în care în mod deosebit „personajul colectiv” a transmis starea aceea de bine pe care o caută în general spectatorii când se duc la Teatru. Regia lui Octavian Jighirgiu este remarcabilă prin fluență, prin asamblarea momentelor într-un tot unitar, prin lucrul excelent cu actorii și, nu în ultimul rând, printr-o excelentă înțelegere a textului dramatic.   
 Combinația de tragic și comic din „Audiția” a cucerit publicul, s-a râs la numeroase momente, aplaudându-se la scenă deschisă, dar lacrima neevaporată, rămasă în colțul ochiului, s-a datorat mai mult caracterului tragic. 
Acțiunea are loc într-un oraș mic rusesc, unde în jurul anului 2000, în sala unui cinematograf dezafectat, se adună șase femei (patru sunt mature; două, adolescente) revoltându-se că nu au fost acceptate la „audiție”. Au venit la audiție, după ce au citit într-un ziar că japonezii „angajează tinere femei talentate. Dansul și cântatul constituie un atu”. Ele solicită „angajatorului” un fel de pre-examinare pentru a intra în concurs.
Sigur că totul pare o farsă, începând de la faptul că femeile adulte par extrem de naive, neînțelegând că japonezii vor să angajeze viitoare strip-teaseuze, iar adolescentele, trecute printr-o nedorită „școală a vieții”, victime ale societății și ale familiei (vândute la propriu de o mătușă ticăloasă), par a fi singurele care înțeleg „dedesubtul” anunțului de angajare.
Pe măsură ce femeile își vor etala talentele, vor ieși la iveală dramele din viețile lor personale. Ele sunt victime fie ale infidelității soțului, fie ale violenței domestice, fie ale sărăciei, fie ale subestimării intelectualității de către un sistem corupt, cu tare totalitare. Blazate sau/și deprimate, ele vor totuși să evadeze din „închisorile” lor fără gratii, să se emancipeze, să demonstreze soților lor (cele trei care sunt măritate) că pot fi independente, având impresia că Audiția la concursul lansat de japonezi este șansa lor de a-și schimba în bine viitorul. Una dintre ele este o „falsă” concurentă, ea este o văduvă săracă, și vine la audiție doar pentru a-și susține fiicele, pe cele două adolescente. Cu toate acestea este capabilă să ofere un adevărat show-women. Văduva este interpretată de Daniela Vrînceanu, iar performanța actriței e la cote înalte, pitorescul ei personaj fiind adesea „sufletul” petrecerii (adică al „Audiției”). Un excelent rol de compoziție realizat de Daniela Vrînceanu! Eliza Noemi Judeu este fermecătoare în rolul sensibilei, timidei și inteligentei Nina. Îmi era cunoscută versatilitatea ei actoricească, chiar dacă am văzut-o evoluând mai ales în roluri dramatice, dar aici m-a surprins coloratura (împrumut acest termen din muzică) ei în registrul comic. Florina Găzdaru este și ea convingătoare în rolul unei femei bogate, încă frumoasă, deși trecută de prima tinerețe, bolnavă de gelozie. Simona Nica a susținut o partitură dificilă, ea reușind să contureze personajul deopotrivă ridicol și tragic al Tamarei. Și i-a stat foarte bine cu acordeonul, pe care l-a mânuit excelent.
Eva Cosac și Mădălina Mihai le-au interpretat pe cele două adolescente cu multă dezinvoltură, ele au adus prospețime în sudatul lor personaj, părând siameze. 
În partea a doua au apărut soții concurentelor, și în cazul lor, sunt tipologii: omul de afaceri arogant și lipsit de scrupule (Matei Bogdan, excelent în rol), intelectualul depresiv (Bogdan Buzdugan, interpretare bună, sensibilă), bețivul brutal (Ștefan Ionescu, convingător într-un rol incomod). Liantul este studentul Albert (interpretare tonică a lui Alexandru Bodron). Dumitru Rusu, în rolul japonezului, a îmbrăcat (cu brio) o mască impenetrabilă (la propriu, dar mai ales la figurat). 

Mi s-a părut interesant cum e împărțit spectacolul : în prima parte, cea mai consistentă, sunt puse în evidență femeile și poveștile lor de viață; în a doua parte, bărbații cu frământările lor; iar în cea de-a treia parte se adună cuplurile, se intensifică tensiunile dintre femei și bărbați, dar prin reciprocitate se ajunge la înțelegeri/împăcări, se reîntregesc cuplurile.
Și totuși, ceva rămâne neliniștitor de dramatic: soarta adolescentelor... 

La Audiția, pe scenă s-a râs și s-a plâns, s-a cântat și s-a dansat, personajele (și actorii care le-au interpretat cu fidelitate) au visat și au disperat, iar spectatorii s-au putut bucura de un spectacol emoționant, plin de culoare, de viață, și de sens (chiar dacă unul cam... dramatic). 

(Violeta Savu)

AUDIȚIA de Aleksandr Galin
Traducere: Liudmila Szekely Anton
Regia: Octavian Jighirgiu
Scenografia: Aurel Asanache
Coregrafie: Alice Veliche
Video design: Andrei Cozlac
Lighting design: Adrian Buliga
Distribuția : Daniela Vrînceanu, Eliza Noemi Judeu, Florina Găzdaru, Simona Nica, Eva Cosac, Mădălina Mihai, Bogdan Buzdugan, Ștefan Ionescu, Matei Bogdan, Alex Bodron, Dumitru Rusu.

Notă: Premiera a avut loc pe 13 și 14 aprilie 2024



Întâlniri fictive cu personaje menționate în evanghelii (poem)

 Mi-ar plăcea să-l pot iscodi pe ultimul iubit al samaritencei:

când Fotinia vestea în tot satul miracolul Întâlnirii,

pe el cum l-a influențat exemplul abandonării plăcerilor lumești?

 

Cu soția lui Petru aș avea o îndelungă conversație despre noaptea

când bărbatul i s-a întors acasă, după ce cocoșul îi declamase înfrângerea.

Sigur Petru i-a mărturisit despre întreita greșeală, în cugetul lui, de neiertat.

 

Parcă o văd luându-l în brațe, ștergându-i lacrimile, vorbindu-i

despre coexistența căinței cu înțeleapta iertare, îndrumându-l

în exersarea răbdării. Despre împăcare doar femeia știe că nu poate fi

imediată iertării, survenind după absolvirea probei de sacrificiu. 

 

Mi-ar fi plăcut să mă pot întâlni nu cu slăbănogul din Capernaum,

ci cu cei patru prieteni ai lui, cutezătorii cățărători pe ziduri,

îndrăzneții spărgători de acoperișuri. Aș fi împărtășit cu ei o poveste

 

din anul II de facultate, când o colegă de-a noastră s-a îmbolnăvit,

a făcut citostatice, i-a căzut părul; și-atunci cineva a propus

să ne radem cu toții pe cap. în vara aceea, am purtat șepci sau pălării,

iar profesorii credeau că-i un truc pentru fițuici.

până într-o zi, când colega noastră s-a dus la decanat cu actele medicale.

a doua zi aveam examen chiar cu doamna decan și, ce să vezi,

profa a intrat zâmbind în amfiteatru, iar noi nu ne-am mirat de noua ei

înfățișare: era leit Sinéad O’Connor, înainte de convertirea cântăreței la Islam.

Cât a scris subiectele pe tablă, băncile s-au umplut de șepci și pălării colorate.


 (poem publicat de Violeta Savu în numărul 643 al Revistei „Ateneu”, martie 2023; p. 8)


Îngerul melancoliei

            Jose CORONADO (Arenas/Gardel)

       Recunosc că înainte de a vedea filmul Cerrar los ojos/A închide ochii (Spania-Argentina, 2023), nu știam nimic despre Victor Erice. Deși activitatea sa regizorală este caracterizată de parcimonie (filmul lansat în 2023 este singurul său lungmetraj realizat în ultimii treizeci de ani), numele merită reținut de istoria cinematografiei. Este autorul unor filme speciale, narațiunea lentă avantajând meditațiile asupra trecerii timpului și analiza psihologică. Aparent, în producția de filme de cinema, Victor Erice a lucrat puțin, dar de fiecare dată a fost original în metodă, riguros în aplicare, sobru în alegerea temelor, în general grave, existențialiste. Prin stilul regizoral inovativ, forța dramatică a scenariilor din care nu lipsesc semnificațiile sensibile, caracterele bine conturate ale personajelor, filmele lui cuceresc imediat inimile spectatorilor. Cinefilii nu ar trebui să rateze El espíritu de la colmena/Spiritul stupului (1973), El sol del membrillo/Soarele gutuii (1992; documentar despre artistul Antonio Lopez Garcia) și, desigur, Cerrar los ojos (2023), al cărui scenariu a fost scris de Erice în colaborare cu Michel Gaztambide; director de imagine a fost Valentín Álvarez.

Manolo SOLO (Miguel Garay)

        
Prologul filmului Cerrar los ojos (2023) ne captivează cu o „falsă” premisă: este toamna anului 1947, undeva în Franța, domnul Levy, un bătrân evreu sefard, invită la conacul său un pseudodetectiv, pentru a-i încredința o misiune dificilă: aceea de a o găsi pe fiica sa dispărută cu mulți ani în urmă. Este de fapt subiectul unui film-în-film, fiind vorba despre un film început în 1990, rămas neterminat, al regizorului Miguel Garay (excelent interpretat de Manolo Solo), personaj fictiv în Cerrar los ojos. Producția din 1990 a fost întreruptă deoarece actorul din rolul principal, Julio Arenas (Jose Coronado), a dispărut fără urmă. Dispariția actorului și mai ales neîmplinirea pe plan artistic îl aruncă pe Miguel Garay într-o depresie profundă. El abandonează cinematografia, alegând scrisul în locul regiei, ducându-și viața incognito, locuind într-o rulotă, pe țărmul Almeriei. Până când, după două decenii de exil interior, este căutat de o jurnalistă, care-i propune să apară la emisiunea de televiziune Cazuri nerezolvate, pentru a vorbi despre Julio Arenas și despre dispariția neelucidată. Garay acceptă propunerea, în parte pentru că are nevoie de bani, dar nu numai, mai ales sufletește are nevoie de rememorarea acelor întâmplări din trecut care i-au schimbat radical destinul. Astfel, sondându-și amintirile și conștiința, pornește în căutarea rudelor lui Arenas și a persoanelor care au contat fie ca lianți, fie dihotomic, în relația lor de prietenie: fiica Ana Arenas (Ana Torrent), acum o femeie matură, ghid de artă la Muzeul Prado; vechiul coleg, în prezent pensionar, dar încă pasionat de bobinele de film, editorul Max (Mario Pardo); o iubită comună, Marta (Helena Miquel). Povestea enigmatică aduce rating, atrage atenția spectatorilor și cineva îl va recunoaște în tânărul actor Arenas (din cadrele turnate în 1990, păstrate în arhivă) pe bărbatul încărunțit numit Gardel, care trăiește aproape ca un ascet, într-un azil de bătrâni. Bărbatul respectiv suferă de amnezie, nu-și amintește cine a fost, nici ce nume a purtat înainte de a i se da numele Gardel – cineva din sanatoriu l-a numit astfel după celebrul trubadur Carlos Gardel.

Víctor Erice (în centru), cu Manolo Solo și Enrique Coronado,
 în timpul filmărilor pentru Cerrar los ojos

       Nu putem spune cu exactitate dacă la reîntâlnirea în plan fizic, fostul actor are momente când îl recunoaște pe fostul regizor, vechiul său prieten. Dar cu siguranță cei doi s-au regăsit la nivel mult mai sensibil. Medicul psihiatru curant al lui Arenas îi spune lui Miguel: „Nu suntem numai memorie. Suntem și simțire”. În esență, este și ceea ce spune neurologul Oliver Sacks, în termeni de specialitate: „Amintirile vii produc o vastă activare în creier, care implică arii senzoriale, emoționale (sistemul limbic) și executive (lobul frontal)”. Vreme de două decenii, Miguel Garay și Arenas/Gardel și-au șters mai mult sau mai puțin voit trecutul, experimentând însingurarea, pe care au trăit-o în mod diferit. Menționam mai sus exilul interior al lui Garay, sintagma mi-a rămas întipărită în minte dintr-un dialog al lui Marius Manta cu Ion Fercu, inclus în cartea Cuvântul și carele de foc. O aventură subiectivă în poetica ființării (București, Editura Eikon, 2023). În introducerea răspunsului său eseistic despre exilul extern și intern, Ion Fercu spune: „Exilul este vraiștea cea mare a sufletului nostru. Vraiște generată cinic de destrămarea relațiilor interumane, pedeapsă prin care o persoană este obligată să-și părăsească vatra existențială, somată imperativ cu interdicția de a reveni, exilul vizează uneori grupuri mari de persoane, comunități. Exilul te văduvește de fundamentele ființării, te obligă să-ți regândești reperele, să-ți încropești un alt univers al supraviețuirii, să găsești în tine noi resurse de oxigenare a idealurilor, să te adaptezi la infernul migrator în care ai fost aruncat”. Sigur, în cazul lui Garay e vorba de autoexil. Amintim că și Victor Erice s-a autoexclus ca regizor de lungmetraje, vreme de 30 de ani. El a fost cumplit descurajat atunci când i s-a atribuit de către producător altcuiva regia filmului El embrujo de Shangai, deși el dezvoltase aproape complet conceptul filmului (ecranizarea unui roman de Juan Marsé, filmul avea să fie lansat în 2002, în regia lui Fernando Trueba). Maestrul Ion Fercu definește exilul care poate „viza grupuri de oameni”, dar reluând definiția sa, fiecare element corespunde decepțiilor suferite de Victor Erice și, deopotrivă, de personajul său fictiv, Miguel Garay, evident un alter ego. Pe de altă parte, singurătatea personajului Julio Arenas/Gardel are mai mult legătură cu „a simți singurătatea lumii”, analizând sintagma, în aceeași carte menționată, Ion Fercu îl citează pe Emil Cioran: „Sentimentul singurătății cosmice, deși se petrece tot într-un individ, derivă nu atât din frământarea lui pur subiectivă, cât din senzația părăsirii acestei lumi, a neantului exterior”.

Ana Torrent

       Filmul Cerrar los ojos, bogat autoreferințial, are și un caracter testamentar. Nu întâmplător, Victor Erice reia colaborarea cu Ana Torrent, una dintre cele mai titrate actrițe ale cinematografiei spaniole contemporane. În Spiritul stupului, așadar în urmă cu cincizeci de ani, ea este o fetiță cu ochii mari, rotunzi și mirați, ochi pe care îi închide pentru că nu mai poate suporta vederea răului de proporții „cosmice”, făptuit de oamenii mari; închide ochii încercând să se refugieze în propriile fantezii, căci numai acolo a rămas inocența. Și Garay închide ochii (uluitoare performanța actorului Jose Coronado!): el nu vrea să-și recunoască vechiul eu, cel trufaș și plin de patimi. Refuză orice ingerință a trecutului, căci în sanatoriul situat la marginea mării, pe care atât de mult a iubit-o încă din tinerețe, el și-a găsit pacea interioară.

    Sigur că nostalgia domină ultimul lungmetraj al lui Victor Erice. El a afirmat că la sfârșitul filmărilor pentru Cerrar los ojos a văzut îngerul melancoliei.

(articol publicat de Violeta Savu la rubrica „Realitatea paralelă”, în numărul 653 al Revistei „Ateneu”, ianuarie 2024, număr care este disponibil integral, în format pdf pe ateneu.info)



4Nest sau cuibul cu patru raze






Sub genericul 4Nest s-au întâlnit patru plasticiene, care au expus la Galeriile „Frunzetti” din Bacău lucrări de pictură, colaj, ceramică, grafică. Artistele sunt diferite ca stil și formă de expresie, dar unitatea expoziției vine din tema propusă: nest (engl.) sau cuib, în limba română. Este demn de menționat că la vernisajul care a avut loc pe 17 noiembrie, Katy Andrieș, Florența Bogdan, Mari Bucur și Anca Mihăilă au fost susținute de doi maeștri ai artei contemporane românești: pictorul Mihai Chiuaru și sculptorul Gheorghe Zărnescu.

 

Antropoformismele lui Katy Andrieș


Artista a ales ca reprezentare zona antropomorfică a simbolului cuib. Conform propriilor ei spuse, cuibul îl vede „deformat în forma uterului; oul capătă margini triunghiulare, ce duc mai degrabă spre ideea de piatră, poate mai ales de piatră filozofală”. Alchimiștii pretindeau că dețin o substanță denumită piatră filozofală, care transforma metalele comune în aur; această substanță era și un elixir al tinereții. 
Nu știm dacă alchimiștii au găsit de-adevăratelea piatra filozofală, dar e inspirată propunerea artistei de a sugera plastic, în locul legendei, un autentic miracol: procesul de procreare. Desenele în care personajele se dublează pot fi, de asemenea, conectate cu studiile empirice – ne amintim că alchimiștii desenau perechi de animale sau de oameni, care unite deveneau o singură entitate. Celor atrași de ezoteric le este familiar desenul cu două păsări flamingo care-și hrănesc puii cu propriul sânge. Ideea de sacrificiu o găsim și la Katy Andrieș, în reprezentările de trupuri ce par calcifiate, unde se evidențiază viziunea monumentală a artistei. Pictura lui Katy Andrieș este riguroasă, dar nu e lipsită de dinamică și de emoție, nudurile reprezentate nu sunt în mod gratuit senzuale, studiile despre concepere relevând iubirea arhetipală. Cromatica este restrânsă, artista preferând griurile, astfel în discursul ei plastic se remarcă grafismele, texturile, formele figurative.

 

Aer și rafinament la Florența Bogdan


Pe Florența Bogdan au inspirat-o foșnetele din cuiburile păsărilor, mesajul transmis fiind cel de înviorare, de renaștere. Ea găsește asemănări între urmele tăioase ale pensonului pe hârtie și acea foială nervoasă când păsările încep construirea cuibului. Dar iuțimea manifestată la punerea bazei pentru noul culcuș se potolește, iar păsările încep să construiască stratificat, împletind crenguțe, paie, fire de iarbă, folosind uneori noroi, dovedind răbdare și, în unele cazuri, incredibile abilități de arhitect. 
Prin lucrările ei, Florența Bogdan atrage atenția asupra asemănărilor dintre procesul cuibăritului specific păsărilor și conceperea unei lucrări de către un artist: căutarea frisonantă, bucuria manifestată la descoperirea ideii artistice, apoi lucrul riguros asupra compoziției. Este evident că Florența Bogdan este un observator atent și inteligent al minunilor din natură: în compozițiile din 4Nest ne revelează, optând pentru exprimarea abstractă, habitatul păsărilor. Stratificările sunt intens și inspirat folosite de artistă, în tehnica mixtă, jucându-se cu suprafețele. Suportul este atacat prin răzuiri, zgârieturi, colaj, decolaj, uneori prin spargerea suprafeței; astfel Florența Bogdan și-a propus să realizeze o poartă, o legătură între lumea noastră și lumea păsărilor. Pe pânză, artista se joacă gentil și tandru cu griurile, compozițiile ei sunt aerisite și rafinate.

 Mâini albe și manșete colorate, în instalația Ancăi Mihăilă


Anca Mihăilă e pasionată de ceramică. Ea a expus o instalație, pe un suport masiv negru a montat obiecte lucrate în ceramică: mai multe vase poziționate în paralel, din fiecare vas ieșind câte două mâini. Mâna este subiectul predilect al ceramistei, dar pentru această expoziție a lucrat în mod special, pentru a sugera ideea de cuib. Omul se folosește de mâini pentru a-și face o locuință, fie că e vorba de o casă sau un apartament, un cuib, dacă alegem să folosim sensul figurat al cuvântului – acesta este manifestul artistic al Ancăi Mihăilă în 4Nest. Eu m-am gândit și la mâna pe care o poate întinde omul ca să apere păsările de potențiali agresori. Sunt destule exemple din viața reală, când păsări sălbatice și-au făcut cuib cât mai aproape de locuințele oamenilor, uneori chiar în gospodăriile acestora, căutând astfel protecție. Revenind la instalația montată în sala de expoziție, am admirat suplețea incredibilă a mâinilor albe. Pentru că mâinile sunt situate față în față, cu degetele răsfirate și bine întinse, sentimentul indus poate fi cel de rugăciune: „Întins-am către tine mâinile mele, sufletul meu, ca un pământ însetoșat”, spune psalmistul David. Desigur, nu e de neglijat nici sensul de punere în oglindă, ideea dublului sau noțiunea de pereche. Realizate tot din ceramică, manșetele viu colorate sugerează vegetalul, fără de care un cuib nu poate avea căldura specifică vieții.

 


Arta terapeutică a lui Mari Bucur


Mari Bucur ne-a obișnuit cu exploziile de viață din picturile ei. Această artistă are o înclinație specială pentru poveste, așa cum lesne se poate observa și în lucrările expuse în 4Nest. Compozițiile ei denotă spontaneitate, înveselesc privitorii prin bogăția de culori tonice și multitudinea imaginilor ce amintesc de joc, de copilăria petrecută cândva la bunici, cu tot universul aferent (păsări, animale, flori, semințe, nori hazlii, baloane colorate, melci, insecte, fluturi etc.). 
Din colțurile pânzelor mijesc mulți ochi, ochi curați, de copil, capabili de a cuprinde toate frumusețile lumii. Arta lui Mari Bucur este deosebit de tandră, dar nu naivă; e multă rigoare în execuție, dar rațiunea nu sufocă; dimpotrivă, potențează afectivitatea. Dacă alchimiștii ar fi întâlnit-o pe Mari Bucur, nu ar fi avut nevoie să caute piatra filozofală; arta ei este o adevărată terapie, demonstrându-ne că oricând putem fi tineri în suflet dacă nu uităm jocul, dacă nu ne reprimăm visele, fanteziile. Într-o expoziție, nu de mult, artista a atârnat pe pereți câteva caiete; senzația era că din filele răsfirate alunecau multele desene spre privitori, ca o chemare la joacă. În expoziția curentă, ea a adus o ghirlandă mare, cu multe discuri din hârtie, pe care a realizat tot felul de desene. Mie îmi place să mă gândesc că Mari Bucur a lipit acele discuri colorate pe o creangă de măslin și un porumbel uriaș va veni, va culege ghirlanda din 4Nest și va zbura cu ea peste tot în lume, împrăștiind gânduri atât de necesare în aceste timpuri: gânduri de pace.

* Porumbelul 4Nest


Porumbelul îl întâlnim, într-un fel sau altul, mai mult sau mai puțin vizibil, în lucrările celor patru artiste, care au reușit să facă un cuib al lor într-o galerie de artă. Undeva, într-un colț, poate s-ar fi potrivit și lucrarea artistului George Braque, L’oiseau et son nid, iar ca motto, aceste versuri ale lui Ion Mureșan: „Azi-dimineață am găsit/ un soare extrem de vorbăreț,/ un soare extrem de gălăgios,/ ca un cuib de rândunică/ sub streașină./ Și zicea printre razele mototolite/ [...]/ Că el lucrează/ ca să facă/ puișori de soare/ iar când le vor miji razele/ o să-i învețe să zboare/ «așa că vreți, nu vreți/ o să aveți/ zile cu două și cu trei dimineți»”. Sau zile cu patru dimineți, m-am gândit eu că ar fi posibile pentru admiratorii expoziției 4Nest.

(articol publicat de Violeta Savu în numărul 651-652 al Revistei „Ateneu”, noiembrie-decembrie 2023)

Florența Bogdan, Mari Bucur, Katy Andrieș, Anca Mihăilă

Scurtmetrajele lui Wes Anderson

 


      Patru scurtmetraje și un lungmetraj a lansat anul acesta (2023) celebrul regizor Wes Anderson. Am vizionat Asteroid city, un film suprarealist, dar mai puțin cald și văduvit de efervescența ce caracterizează alte filme ale acestui regizor, însă filonul de dulce melancolie e recognoscibil. Mai mult decât lungmetrajul m-au cucerit cele patru filmulețe bazate pe nuvele semnate de scriitorul britanic Roald Dahl, care a trăit între 1916 și 1990, fiind un scriitor foarte popular, prolific, a publicat romane, nuvele, poezii, povești pentru copii, el fiind totodată și un apreciat scenarist de film și de teatru. Trei dintre scurtmetrajele lui Wes Anderson nu au mai mult de 20 de minute, iar cel mai lung, The wonderful story of Henry Sugar, durează 40 de minute.

    The wonderful story of Henry Sugar – Personajul principal Henry Sugar (Benedict Cumberbatch) este un tânăr bogat care află întâmplător, dintr-un raport medical, despre cazul incredibil al unui om „care vede fără să-și folosească ochii”. Se apelează la povestirea în ramă, căci doi medici (interpretați de Dev Patel și Richard Ayoade) povestesc despre darul ieșit din comun al pacientului Imdad Khan (interpretat de Ben Kingsley). Povestea are un caracter moralist și ne arată cum o însușire de excepție (dăruită de la natură sau dobândită prin perseverență) poate fi folosită în scopuri bune sau rele, în funcție de liberul arbitru.

     Dintre celelalte mai „scurte” scurtmetraje, cel care mi-a plăcut mai puțin este The rat catcher, însă trebuie să recunosc că m-a fascinat interpretarea lui Ralph Fiennes. El joacă rolul un deratizator care este angajat pentru exterminarea rozătoarelor dintr-un sat. Nevoit să înțeleagă comportamentul șobolanilor, el însuși devine un om-șobolan și va fi, asemenea victimelor sale, disprețuit de oameni. Ralph Fiennes apare ca personaj doar în această poveste din cele patru, în celelalte îl închipuie chiar pe autorul Roald Dahl, vorbind dintr-un fotoliu situat lângă o sobă ce pufăie, sub jacheta lui cafenie se vede croiala unei cămăși de culoarea piersicii, iar pantalonii vișinii par un pic cam strâmți. Așa îl vedem și în tensionatul Poison. Tensiunea este de natură psihologică: un bărbat care locuiește singur, Harry Pope (Benedict Cumberbatch; excelent în evocarea schimbărilor bruște de dispoziție), este înspăimântat căci a simțit cum un șarpe „krait”, extrem de otrăvitor, s-a strecurat în patul său, în timp ce el citea o carte. Din fericire, e vizitat de prietenul Timber Woods (un Dev Patel mai ludic ca oricând), care îl cheamă pe medicul bengalez Ganderbai (Ben Kingsley, ca de obicei, excepțional), dar frica pacientului se va dovedi fără temei real. Paranoia lui Harry se transformă în furie față de medicul altruist, ieșind la suprafață caracterul rasist al „pacientului”. Această povestire a fost ecranizată în 1958 și de Alfred Hitchcock, inegalabilul maestru al suspansului accentuează stările de febrilitate și nu se abține să modifice finalul nuvelei lui Roald Dahl: după ce doctorul pleacă jignit din casa lui Harry, șarpele iese de sub pernă și mușcătura lui îl va ucide pe bonomul Timber Woods, sub privirea rece a lui Harry. Hitchcock nu a rezistat tentației de a dezvolta terifiantul, dar opțiunea lui Anderson de a respecta litera cărții mi se pare mai inspirată.

    Cel mai tare m-a impresionat povestea din The swan, având ca temă bullyingul. Puștiul Peter Watson, probabil viitor ornitolog, căci iubește mult păsările și le studiază comportamentul (primul rol important pentru tânărul Asa Jennings) este hărțuit de doi copii mai mari, a căror ură crește progresiv (posibilă aluzie la antisemitism sau orice altă formă extremă de rasism). Cei doi bătăuși atacă și omoară o lebădă albă, ce se afla în perioada de reproducere, spre disperarea micuțului Peter care, asemenea unui înger, va ajunge să poarte într-un chip aproape mistic, dar și ca semn al inocenței, aripile păsării. Povestea este redată în cadre picturale inefabile; narațiunea se montează pe flashbackurile adultului Peter Watson (excelent aici, Rupert Friend; de data aceasta Wes Anderson nu respectă întru totul nuvela lui Dahl, căci acolo nu e prezent eroul matur). Micul artificiu la care recurge Wes Anderson se justifică psihologic, chipul împietrit al adultului Peter reflectă că traumele din copilărie lasă urme adânci.

     Din punct de vedere cinematografic, cele patru scurtmetraje nu se diferențiază de filmele lungi ale lui Wes Anderson, în ele pot fi identificate elemente specifice care l-au consacrat pe Anderson ca unul dintre cei mai mari esteți: simetria cadrelor, construirea imaginii ca o compoziție plastică, alegerea atentă a culorilor, costumele asemănătoare celor din anii ’60, folosirea briliantă a luminii, fotografia frontală. Este cazul să menționăm directorii de imagine cu care a colaborat la cele patru scurtmetraje: cu Roman Copolla, pentru The swan; și cu Robert D. Yeoman, pentru celelalte trei.

    Cele patru scurtmetraje (le amintesc într-o ordine subiectivă: The swan, The wonderful story of Henry Sugar, Poison, The rat catcher), ca majoritatea filmelor semnate de Wes Anderson, provoacă emoții (sau cel puțin ridică probleme de moralitate) și încântă vizual. Wes Anderson rămâne un regizor neconvențional, un estet fidel fanteziei, care în același timp nu își neglijează publicul, căutând să îi satisfacă dorința de evadare și nevoia de visare.  

(articol publicat de Violeta Savu la rubrica „Realitatea paralelă”, în numărul 650 al Revistei „Ateneu”, octombrie 2023)

Cruzimea din miezul frumuseții

 

      Despre cea mai recentă carte de poezii a lui Teodor Dună, Flașneta Babel (București, Ed. „Nemira”, 2022, Colecția „Vorpal”), reputatul critic Al. Cistelecan, în cronica intitulată „Un diplomat al Universității Patmos” (Revista „Vatra”, 3-4/2023), scria: „Cum deja din primul vers («cântă, ventriloace, cruzimea din miezul fiecărei frumuseți») al Flașnetei Babel [...] Dună pare a-l invoca și provoca pe Rilke printr-o replică dinadins homerizantă, nu-i de mirare că acesta i-a sărit imediat în ochi lui Radu Vancu, entuziasmat, pe copertă, să vadă în poezia lui Dună «îngerii lui Rilke cu corpuri ecorșate din Bacon». [...] Dacă la Rilke «frumosul e începutul cumplitului», la Dună e mai degrabă invers, cumplitul/ cruzimea e începutul frumosului – care nu e decât un scenariu de agonie. Iar dacă temeiul e tocmai acesta, devine de la sine că nu pe calea imnică va merge Dună, ci, din contră, pe calea denunțului sarcastic și a exasperării. Dacă există entuziasm în poezia lui, acesta e doar entuziasmul sarcasmului, contopit în vulcanica imaginației. Totul reprodus într-o vorbire din viscere, din măruntaiele delabrate ale ființei, de unde se zice că vorbesc ventrilocii”. Inevitabil, în paragraful anterior, Cistelecan îl citează pe Octavian Soviany care scria într-o carte despre experimentalism că Teodor Dună este „cel mai apocaliptic dintre poeții grupului 2000”. E cazul să precizăm că Teodor Dună (n. 1981), absolvent al Facultății de litere din București, s-a remarcat încă de la debutul său cu Trenul de treieșunu februarie (București, Ed. „Vinea”, 2002, prefață de Mircea Ivănescu), volum distins în 2002 cu Premiul Național de Poezie „Mihai Eminescu” – Opera Prima. Au urmat volumele Catafazii (Editura „Vinea”, 2005); De-a viul (Editura „Cartea Românească”, 2010); Obiecte umane (Editura „Cartea Românească”, 2015 Premiul Cartea de poezie a anului 2015, Gala Tinerilor Scriitori); Kirilă (Editura „Tracus Arte”, 2017 Premiul „Matei Brâncoveanu” pentru literatură) și antologia Minunata lume (Chișinău, Editura „Cartier”, 2019).

       Revenind la Flașneta Babel, putem afirma că, fără a fi calofilă, poezia de aici se caracterizează printr-o estetică vizionară și conține (în pofida faptului că poetul o introduce frecvent prin antiteză) „uriașe cantități de frumusețe”, așa cum obervă cu finețe Radu Vancu. Deja de la al doilea și al treilea poem, mâini și fețe și suferința unei mese galbene, plonjăm în plin surrealism, fiind clar că Teodor Dună cultivă umorul absurd, ironia și autoironia, sarcasmul, parodicul, iraționalul: „fac și eu ce pot: pe sufragerie o mut în dormitor,/ apoi pe dormitor îl mut în vestibul, după ce frec bine pe jos,/ îmi propun ca pe vestibul să-l mut în hol,/ dar îmi dau seama că în hol/ e plin de hol, sunt obligat să mă răzgândesc”.

      Scepticismul, generat de continua degradare spirituală a omului contemporan, are conotații romantice. Lumea modernă e falsă, toxică, civilizația se află în proces de autodistrugere, natura e sufocată de chimicale și plastic: „puteam în sfârșit decreta/ triumful plasticului asupra mesei/ marele triumf al lumii împotriva celor care au înălțat-o”. Unul dintre episoadele apocaliptice imaginate conține o luptă violentă, acerbă, între Soare și Pământ, în descrierea confruntării fiind folosită personificarea. Când cerul „devine gol sau s-a mutat în altă parte” (mingea), nostagia copilăriei are o aură luminoasă, dar jocul din amintire are și valență argheziană: „și parcă era ieri/ când ne jucam în cer/ veseli și nepăsători, în strălucirea aurie/ a locului, iubind terenul, iubind/ cealaltă echipă, iubind orice alunecare a mingii/ în plasa de lumină,/ pentru că ne jucam doar de dragul jocului,/ de dragul bătutului de minge în ceruri,/ când nu pierdea, nu câștiga nimeni”.

     Solitudinea se asociază cu decepții, cu sentimentul apăsător că iubirea este doar o iluzie. În alt poem de referință, O plimbare tăcută pe o faleză înaltă, prin umorul amărui se încearcă disimularea disperării, dar tristețea se decelează din simbioza om-animal (de la început ni se spune despre câinele însoțitor că este mort): „ne gândeam că ce bine ar fi să putem suferi din nou./ dar eram prea jalnici și, oricum, era prea târziu, iar faleza,/ prea înaltă și nici nu mai conta deloc/ dacă eu, sau câinele”. La Teodor Dună, referințele mitologice îmbracă haina fantasticului sau a fabulosului. Câinele, în mitologia clasică, în general, simbolizează veghea asupra binelui stăpânului/ omului. În mitologia egipteană, îl întâlnim însă pe zeul Anubis, cu trup de om și cap de câine sau de șacal – acest zeu era patronul morților și al ritualurilor funerare. În Flașneta Babel, câinele apare în câteva poeme, simbolizând protecția (mai mult, pierderea acesteia), dar mai ales stări sufletești angoasante și iminența morții: „el, câinele meu îngrozitor de negru și de blând,/ el e acum mort, fără s-o știe, de parcă nu/ s-ar fi întâmplat nimic/ de parcă nu ar mai putea să-i pese” (în Câinele neîntrerupt).

      Imposibilitatea împlinirii unui ideal în viața pământeană reiese și din răscolitorul poem Ce aș vrea să aflu dacă ar fi cu putință, tonul e de la un capăt la altul grav, problema ontologică este enunțată în propoziții dubitative: „cine sunt eu/ să trezesc groparii// și cu ce drept/ să arunc cu zarul corpului tău/ în ce aer, în ce mlaștină, prin al cui deșert// ești tu sigur,/ ești tu absolut sigur că vrei să nu mai fii/ că vrei să-ți fie și ție/ dor de lumină// n-ar fi oare, totuși,/ puțin mai frumos ca tu, măcar tu/ chiar să nu mori niciodată”.

      Ar fi amuzant dacă nu ai realiza că este sardonic umorul din poemul de largă întindere Mefistofel, scheci radiofonic în capitalism. Titlul anunță intertextualismul și sigur că analogii sau, dimpotrivă, antiteze se pot face cu Faust al lui Goethe, sau de ce nu cu Țiganiada lui Ion Budai-Deleanu, sau dacă tot vorbim de călătorii onirice, mai aproape, din literatura contemporană, cu romanul lui Dan Perșa, Călătorie în iad și în rai și-n oraș, publicat în 2022. „Ei bine, în rai sunt toate cele trebuincioase./ muzici eternități odihnă/ pajiști flori și pârâiașe./ e tot ce trebuie ca să fie frumos./ e lumină căcălău, ca-ntr-o cisternă cu miere./ sunt cazane mari de fericire./ ți se face poftă, te duci, iei un polonic și te umpli din nou”. Dacă nu ții seama de tertipurile... mefistofelice, promisiunile sunt tentante: „și-acolo foamea e un moft, e o treabă a luminilor// o tocăniță de raze”.

     Flașneta Babel este primordial onirică, dar nu lipsesc imaginile din realitatea înconjurătoare, însă în subsidiar și acestea au ceva straniu, distopic. Și atunci când aparent se povestește, poezia iese la suprafață, pentru că raportarea se face la sensibilitate, iar zbaterile revelate sunt metafizice. Ființele portretizate (oameni sau animale) sunt sau par estropiate (vezi tulburătorul poem O jumătate de fată), dar tocmai deformările le fac mai vii, cu o poftă de viață mai accentuată decât restul lumii. Teodor Dună are curajul de a răsturna uzanțe, de a imagina „cantități de frumusețe” (în termenii lui Radu Vancu) în tristețe sau chiar în cruzime, de a convinge că sub faldurile discreției este posibilă cea mai frumoasă moarte.

      În cele peste 100 de pagini ale Flașnetei Babel, cuprinzând 40 de poeme (majoritatea de largă respirație), alternează fastuosul cu atmosfera carnavalescă, vitalitatea cu fenebrul, oniricul cu realismul, etericul cu empiricul, luciditatea tăioasă cu nonsensul, umilința cu orgoliul, egocentrismul cu empatia, sadismul cu blândețea. 40 de poeme la care simți nevoia să te întorci chiar și după ce ai întors ultima filă: ceva misterios le traversează (poate „cântecul ventrilocului” sau... vocea autorului), reușind să seducă cititorul. Flașneta Babel, prin imaginile puternice de factură suprarealistă și prin bogăția de idei, este una dintre cele mai bune și mai fermecătoare cărți de poezie apărute recent în literatura română. 

(articol publicat de Violeta Savu, în numărul 649 al Revistei „Ateneu”, septembrie 2023)

Pentru cartea „Flașneta Babel”, Teodor Dună a primit în septembrie 2023, Premiul pentru Poezie al Revistei „Ateneu”. 

Teodor Dună citind din „Flașneta Babel”,
la Premiile Revistei „Ateneu” (2023)




Poezia regizorului Abbas Kiarostami

La umbra copacilor (Alba Iulia, Editura OMG, 2023) este un volum ce cuprinde versuri scrise de cineastul iranian Abbas Kiarostami. De traducere (realizată indirect, din limba engleză) s-a ocupat poetul Vlad Drăgoi, care menționează: „Am tradus cele trei volume de poezii din antologia In the Shadow of Trees. The Collected Poetry of Abbas Kiarostami (Sticking Place Books, New York, 2016), tradusă din farsi de Iman Tavassoly și Paul Cronin”. Cum antologia cuprinde trei volume, ediția în limba română este, la rându-i, secționată în trei fascicule: „Un lup la pândă”, „Purtați de vânt”, „Vântul și frunza”.

De pe prima clapetă a cărții, reținem câteva informații biografice despre artistul iranian: „Cineast, fotograf, pictor și poet, Abbas Kiarostami (22 iunie 1940, Teheran – 4 iulie 2016, Paris) este cel mai cunoscut regizor al Noului Val iranian [...]. A fost implicat în realizarea a peste patruzeci de filme, scurtmetraje și documentare. Printre producțiile sale de mare succes se numără filmele trilogiei Koker Unde este casa prietenului meu (1987), Viața merge înainte (1992), Printre măslini (1994) –, Close-up (1990), Vântul ne va purta (1999) și Gustul cireșelor (1997)”.


Lungmetrajul lansat în 1997, Gustul cireșelor (Ta’m e guilass/ Taste of cherry), câștigător al Palme d’Or, îl are ca personaj principal pe Mister Badii (Domnul Badii), a cărui ocupație nu este precizată, dar elevația limbajului sugerează profilul unui intelectual. Putem presupune că Badii are o condiție materială foarte bună, din moment ce conduce un Land Rover. În acest rol debutează, la o vârstă matură, actorul Homayoun Ershadi (n. 1947), care interpretează impecabil un personaj dificil. Badii a ajuns într-un punct în care simte „că nu mai poate continua” și se gândește la sinucidere ca soluție a curmării suferinței. Îl vedem mai mult la volanul mașinii sale, unde îi invită să-i fie tovarăși de călătorie pe câțiva oameni întâlniți întâmplător (un soldat kurd, un afgan care stă de pază la o fabrică de ciment, un student la teologie, un taxidermist în etate), dar face acest gest nu din generozitate, ci pentru că vrea să-i „angajeze” pentru o muncă stranie. Le mărturisește că intenționează să-și ia viața, că va lua pastile și se va așeza într-o groapă (una anume, prezentată cu precizie potențialilor săi „luntrași”; trimiterea la Charon este inevitabilă), dar își dorește ca în zori să vină cineva și să arunce peste trupul său inert câteva lopeți de pământ, iar acest efort îl va răsplăti cu o sumă mare de bani. Unii se cutremură auzind propunerea lui Badii, soldatul chiar îl crede nebun și fuge din mașină, fără să-i pese că se află pe un deal înfiorător de pustiu și de arid. Alții încearcă să-l înțeleagă, dar totodată vor să-i explice de ce este greșit să-ți iei viața. Majoritatea religiilor consideră sinuciderea un păcat, iar unul dintre personaje, ce respectă învățătura Coranului, îi spune lui Badii că a te sinucide e la fel cu a comite o crimă, răpești viața unei persoane, în cazul sinuciderii, persoana ești tu însuți. 


Dar Badii nu are nevoie de teorii, le cunoaște bine din cărți, nici de înțelegere nu are nevoie, pentru că mult mai important este ceea ce el simte, iar trăirea/suferința este doar a lui însuși și nu poate fi transferată nimănui. Bătrânul taxidermist, domnul Bagheri, este singurul care pare să cadă la învoială, dar după un timp (timp pe care îl prelungește într-un mod abil, propunând un drum mai lăturalnic, dar mai frumos), îi vorbește lui Badii despre bucuriile simple ale vieții: să admiri răsăritul sau un apus de soare, să vezi luna în nopțile senine, să bei apă dintr-un izvor. Dar mesajul cel mai important este propria lui experiență din anii tinereții, când și el a avut o tentativă de suicid, dar planul i-a fost schimbat radical de dudul de a cărui creangă încerca să-și prindă frânghia... Prin apariția neașteptată a unor copii, care doreau să se înfrupte din fructele copacului, dar erau prea scunzi să ajungă la crengile înalte, tânărul Bagheri a descoperit gustul miraculos al fructelor acelui pom. În film, singurul copac despre care se vorbește nu este un cireș, ci acest dud. Dudul și gustul fructelor sale au schimbat destinul unui om.
Abbas Kiarostami

Pe cât de narative sunt filmele lui Abbas Kiarostami, pe atât de minimaliste sunt poemele scrise de acesta. Pentru că sunt concentrate, se referă frecvent la natură și conțin imagini, poemele cineastului sunt asemănătoare cu haiku-urile, dar nu sunt haiku-uri deoarece nu respectă rigorile poemului japonez. Kiarostami a explicat nevoia sa de a scrie poezie: „Deseori, îmi apare în minte o imagine care stăruie atât de obsesiv, încât pur și simplu nu mă pot odihni până nu fac ceva cu ea, până nu o încorporez cumva în orice fel de proiect. În acest punct, poezia se dovedește a fi atât de la îndemână, atât de folositoare pentru mine. [...] Mi-ar lua extrem de mult timp să transpun toate aceste imagini în film. Ca să nu mai spun de cât de dificil mi-ar fi să găsesc un subiect de film care să le poată încorpora pe toate”.

Poezia lui Kiarostami nu este vizuală și doar atât, e aforistică, are conținut moralist, este densă, exprimând o bogăție de sentimente. Preocupările sale ontologice (vizibile în cinematografie) transpar și în încercările sale lirice. Imaginile devin metafore pentru: singurătate („Ecoul vântului/ pe străzile înguste./ Niciun trecător,/ nici măcar un câine.”), forță ascunsă în fragilitate („O sută de copaci mari/ au fost rupți/ de vânt./ Din puietul firav/ lipsesc/ doar două frunze.”), propagarea răului („Viermele iese/ din mărul infestat/ și intră într-unul proaspăt.”), ignoranță („Un om însetat/ doarme lângă un râu./ Un cerșetor/ doarme pe comoara îngropată.”), aspirație la cele înalte, fără a lua în seamă pericolul („Un puiet mic/ se înalță/ către cer,/ fără habar/ de tăișul toporului.”), potențialul curativ al poeziei („Negustorii de poezie/ aduceau versuri pe furiș/ în corăbii fără pânze./ Marinarii aruncau/ preaplinul de poezie în mare./ La farmacii, clienții primeau/ poezii/ drept rest.”). Nu lipsesc trimiterile la dragoste, prietenie și spiritualitate, aforismul „Ca să atingi Raiul/ ești silit să treci întâi prin iad.” se înrudește cu îndemnul Sfântului Siluan Athonitul: „Ține mintea ta în iad și nu deznădăjdui”. Despre deznădejde este vorba și în filmul Taste of cherry. În ortodoxie, avem anumite rugăciuni care se spun în caz de deznădejde, spre exemplu, Sfântul Arsenie Capadocianul recomanda citirea psalmilor 69 și 70. Sfântul Ioan de Kronstadt, unei persoane care trece prin stări ca „îndoiala, îngrijorarea, descurajarea, tulburarea”, îi adresează acest sfat cald: „Cheamă din toată inima ta dulcele nume al lui Iisus Hristos, în care tu vei afla totul: și lumina, și încrederea, și mângâierea, și liniștirea; vei afla în El mai cu seamă bunătatea, mila, mărinimia”.


Spre final, în filmul Gustul cireșelor, regizorul introduce intenționat sincopa, firul narativ se întrerupe brusc, cu o secvență în care actorul din rolul principal, într-o pauză de la filmare, se leapădă de haina personajului. În final, în cadre tot mai largi, care-l includ pe însuși Kiarostami, sunt cuprinse trimiteri la arta cinematografică. E forfotă, deci e viață. Ca un exercițiu de imaginație, sfârșitul filmului l-am putea privi având în minte și ultimele versuri din cartea La umbra copacilor: „Să lăsăm în urmă/ fericirea și tristețea./ Să lăsăm în urmă/ despărțirea și împăcarea./ Să lăsăm în urmă/ cuvintele rele, fără sens/ și iubirile goale./ Să lăsăm totul/ în urmă”.


(articol publicat de Violeta Savu la rubrica „Realitatea paralelă”, în numărul 647-648 al Revistei „Ateneu”, iulie-august 2023)