Cartea din colet. Bolduri care înțeapă viața


În „Insectarul Coman” (Bistrița, Ed. Charmides, 2017), apare de câteva ori imaginea unui „fluture-labrador”. Nu doar această insectă-fetiș, ci și atmosfera onirică, fabuloasă (care transpare chiar și în episoadele realiste, rupte din cotidian, și-n cele casnice, domestice), mă incită să asemăn cartea poetului Dan Coman cu serialul „The kettering incident”. În realizarea cinematografică, spectaculoasele molii uriașe se lipesc de ferestre, imaginea fascinează, dar induce și o inconfortabilă senzație de vâscozitate. În serialul pomenit, construcția narativă se bazează pe flashbackurile personajului principal, tânăra Anna. „Insectarul Coman”, la rândul său, e o colecție de amintiri și vise, care totuși coabitează în mod natural cu meditațiile asupra rigorilor&frământărilor timpului prezent. Dan Coman explica, într-un interviu acordat Danei Mischie, titlul cărții sale: „«Insectarul Coman» este un pseudoinsectar de fapt. Este vorba de a pune secvențe din viața unui om de patruzeci de ani, de a le prinde în bolduri”. Un om capabil mereu să se (re)îndrăgostească, iubirea înnobilându-i deopotrivă pe ambii parteneri: „Acum suntem îndrăgostiți, n-avem cum să dezamăgim”. În poeziile de dragoste, există câteva referințe cinefile, într-un poem, este amintit filmul lui Gaspar Noé, „Love”, iar în alt text, femeia îi atribuie iubitului identitatea personajului din „Paterson”; o comparație cât se poate de potrivită, căci Paterson este prototipul Poetului desăvârșit. Cum iar am ajuns la capitolul comparațiilor cu arta cinematografică, aș spune că parc-ar fi desprinsă din filmul lui Giuseppe Tornatore, „The correspondence”, secvența în care poetul evocă o femeie adorată, de care-l despart 500 de km (metaforă a perfecțiunii iubirii, o utopie în fond): „e șapte dimineața și soarele a făcut primul salt:/ un sfert din lumina lui aproape că s-a strecurat până aici, în bucătărie./ dac-ar fi fost mai rapid, ar fi ajuns la tine înaintea mea./ tocmai ai împlinit 34 de ani/ și eu tocmai i-am luat-o înaintea soarelui:/ mișcările mele sunt mai iuți decât el,/ am ajuns primul./ tu dormi la 500 de km depărtare și mintea mea/ luminează cu mult înaintea lui/ fereastra ta fără perdele, patul, jumătate de pernă,/ părul care-a electrizat inima./ tu dormi și eu îți aud vocea./ tu dormi și eu îmi țin respirația ca să nu te trezesc./ tu dormi și eu, de la etajul patru al unui bloc bistrițean,/ cânt un cântecel de ziua ta./ în curând mă voi pune la somn./ la 500 de km depărtare tu te vei trezi,/ vei pregăti cafeaua, vei citi nenumărate mesaje./ ziua va crește în jurul tău și te va lumina./ și nimeni nu va ști că înainte de lumina asta/ a strălucit doar mintea mea”.
Activități statice și profunde introspecții se desfășoară în acele momente care nu fac altceva decât să acutizeze dispoziția solitară (noaptea târziu sau primele ore ale dimineții); iar privirea se-ndreaptă spre observarea schimbării de intensitate a luminii sau alte fenomene ale naturii: „Întorc ceașca și mai torn puțină cafea. Un om încă tânăr/ în fereastra bucătăriei, fumând. Fără nici un chef,/ înainte și imediat după miezul nopții și din nou, acum, la cinci dimineața,/ pregătind cafea la ibric.// Am așteptat să treacă noaptea, să se ducă de tot./ Am stat nemișcat până ce pata galbenă/ a săltat peste deal și după câteva încercări/ a luminat centrul, partea de jos a orașului, ușa dublă de la Atlantis.// N-am fost niciodată ghidat de curaj. N-am luat niciodată Hotărârea”.
Inima poetului gravitează între doi poli: pe de o parte sentimentele sale paterne, pe de altă parte înstrăinarea se infiltrează în căsnicie, diminuând căldura căminului: „revin în apartamentul de pe Grigore Bălan/ cu buzunarele pline de dulciuri și cu inima înghețată”. Ordinea evenimentelor din viața socială, repetitivitatea unor acte vin la pachet cu monotonia. Izolarea, la care scriitorul trebuie să recurgă pentru împlinirea artistică, este contiguă cu liniștea universală: „noaptea, după ce casa intră în somn, umblu prin sufragerie./ fumez. închid geamul, strecor cu grijă foile-n sertar,/ trec degetele peste barba de o săptămână/ vara s-a dus, lucrurile nu s-au aranjat nici de data asta”. Sunt catalizatoare pentru inspirația poetică: fumul de țigară, „grădinile de cafea” (care se-ntind ca-ntr-o uriașă pânză suprarealistă), prieteniile literare (sunt excelente paginile care cuprind grupajul intitulat „Frăția penelului”, „poemul pentru mmh” – desigur, inițialele nu pot aparține decât lui Marin Mălaicu-Hondrari , scrisoarea electronică trimisă lui Radu Vancu).
În precedentele sale cărți de poezii (mă refer la „Anul cârtiței galbene” și la „Ghinga”, „Dicționarul Mara” fiind de altă factură), puteai găsi la Dan Coman din abundență imagini halucinante, unele derivând în macabru. În „Insectarul Coman”, deși forma poemelor e mult mai amplă, stările sufletești revelate sunt și mai delicate; iar la episoadele de crud realism, sunt alipite imagini suprarealiste: „era o zăpadă albastră și moale, de pluș/ fluturele-labrador zbura de unul singur pe Grigore Bălan,/ încolo și-ncoace,/ cu capul plecat. Macabrul s-a evaporat, a rămas însă sentimentul, uneori vag, alteori apăsător de tristețe; în plus, a apărut un soi de viziune stoică asupra vieții. La anumite intervale, își face apariția o „plantă care crește în cap/ iese din când în când și halește tot oxigenul”. Amintirile sunt intense, emoționanta lor frumusețe nu e cathartică; dimpotrivă, provoacă durere. Reflecțiile filozofice sunt ca un fel de rame ce încadrează secvențele vizuale, clare și reci. Există o nesfârșită tulburare în „Insectarul Coman”, o înfiorare care se strecoară subtil în inima cititorului, chiar dacă se-ntâmplă să fie martorul unui episod de rutină zilnică; poetul reușește aceasta printr-o poezie scrisă în vers alb, dar cu mult ritm interior, iar muzicalitatea este accentuată de repetiții: sintagme sau chiar perechi de versuri sunt reluate în diferite poeme sau în interiorul aceluiași poem: „Școală-acasă, școală-acasă/ (cutiuța muzicală acoperită de praf/ inimioara de pluș/ filmulețul cu ea masturbându-se)/ (orice, numai scoate-mă de aici)// Vreme bună în bucătăria aceasta unde se termină aerul/ (capătul lui cu dantelă îngălbenită, mirosind/ puternic a naftalină și praf,/ flutură încă de unul singur pe deasupra pervazului)./ Vreme bună, profesore, nu te opri. La școală, în timp ce elevii lucrează la teste,/ lângă aragaz, așteptând să fiarbă apa pentru cafea sau în camera mare,/ la calculator, cu un copil pe genunchi și cu celălalt urcat pe pat,/ imitând-o pe Angela Gheorghiu – nu te opri./ Comportament impecabil, lipsit de orice farmec, dar exact./ Echidistanță în evaluare (cât să mai fie? câțiva ani? două-trei luni?/ mâine?)// Din loc în loc câte un cunoscut îndesat în locul realității,/ urlând cu ochii închiși de durere.// O dungă de lumină tare ca o scândură lovește mocheta,/ ceașca de cafea, genunchiul îmbătrânit.// (scoate-mă imediat de aici)”.
 „Insectarul Coman” prinde în bolduri cele mai fine antiteze ale dictonului carpe diem. Temele cărții sunt solitudinea, problemele conjugale (pe care autorul le-a abordat și-n cărțile sale de proză, una dintre ele intitulându-se chiar „Căsătoria”), dragostea, lipsa de comunicare, alienarea, trecerea timpului cu inerentele schimbări fizice; toate acestea și altele pe deasupra, radiografiate cu copleșitoare sinceritate și aspră luciditate. „Insectarul Coman” se numără printre cele mai bune și mișcătoare volume de poezii apărute în literatura noastră recentă.

(Articolul „Bolduri care înțeapă viața” a fost publicat în Revista Ateneu, martie 2018, la rubrica semnată de Violeta Savu, „Cartea din colet”)

Violeta Savu, fotocredit: Mia Nazarie

Ce vom vedea la BACĂU FEST - MONODRAME 15 - 22 aprilie 2018

Joi, 29 martie 2018, a avut loc Conferința de presă organizată de conducerea Teatrului Bacovia.
Doamna director Eliza Noemi Judeu a informat jurnaliștii prezenți ce anume și-a propus să urmărească în această nouă ediție a festivalului, totodată comunicând suficiente detalii despre conținutul programului. Precizăm că „Festivalul Internațional al Recitalurilor Dramatice” a ajuns la ediția a XXIV-a.
Spre deosebire de anii predecenți, festivalul include și două noutăți: Ateliere și, respectiv, lansări ale unor importante cărți de teatru. Atelierele se adresează copiilor, adolescenților și adulților și au ca scop de a-i învăța pe cei care se vor înscrie la aceste cursuri (participarea este gratuită) să-și poată exprima gândurile, ideile, sentimentele, în fața unui public. Altfel zis, cum să faci să fii mai deschis față de ceilalți și cum să-ți educi/dirijezi emoțiile. Atelierele sunt conduse de Emilia Pop și Ilinca Istrate. Mai multe detalii aici: http://teatrulbacovia.ro/bacau-fest-monodrame-2018-sectiunea-workshop-uri/ 
Cartea de teatru Se vor lansa: „Teatru la filtru”, de Carmen Mihalache; Ed. Junimea; „Ce dorește domnul?”, de Pascal Bruckner, traducere de Doru Mareș; Ed. Trei; „Ei sunt printre noi” (cartea monologurilor), de Mihai Ignat; „Teatrul la persoana I”, de Octavian Saiu.
În CONCURS s-au înscris 23 de recitaluri dramatice, iar la dramaturgie, o coincidență simpatică, tot un număr de...23, desigur, texte. După o preselecție severă, la recitalurile dramatice, au rămas în concurs opt finaliști. La dramaturgie vor fi, ca și-n anii precedenți, trei finaliști, nominalizările vor fi anunțate săptămâna viitoare. Textele nominalizate în concursul de dramaturgie se vor face cunoscute publicului prin spectacolele-lectură ce vor avea loc la GIO PUB.
RECITALURILE EXTRAORDINARE Eliza Noemi Judeu a afirmat că nu și-a propus să aducă vedete, ci tot ceea ce vom vedea la recitalurile extraordinare sunt alegeri făcute din dorința de a arăta „arta actorului la un nivel înalt”. Vom avea șansa să-i vedem (sau revedem) pe scenă pe: Gheorghe Ifrim, Marius Manole, Șerban Pavlu, Zymberaj Mentor, Richard Bovnoczki, Mihai Călin.
Continuă ciclul de MĂRTURISIRI. Anul acesta ni se va confesa Coca Bloos. Însoțită de acordurile fado ale Cristinei Dăscălescu.
Încă de anul trecut, Eliza Noemi Judeu și-a propus să întoarcă acasă artiștii băcăuani. În consecință, vom avea bucuria să vedem la festival, două spectacole realizate de tineri regizori originari din Bacău: în seara de 15 aprilie de festival vom vedea „Dragă Elena Sergheevna”, în regia lui Mădălin Hîncu; iar pe 16 aprilie, la orele 16.00, spectacolul „Bastien & Bastienne”, regie de Irina Crăiță-Mândră.
JURIUL La recitalurile de monodramă, juriul este format din: Coca Bloos, Liviu Dospinescu, Nina Mazur.
              La secția de dramaturgie, juriul este alcătuit din: Monica Andronescu, Doru Mareș, Elise Wilk.
Premiile speciale la secția Recitaluri Dramatice Juriul format din actori ai Teatrului Bacovia vor oferi „Premiul Dinu Apetrei”; iar juriul publicului tânăr vor oferi „Premiul Ștefan Iordache”.

PROGRAMUL  BACĂU FEST - MONODRAME 2018
DUMINICĂ, 15.04.2018
·         16.30 – Sala Petru Valter: Valentin Braniște - Maidanez, text și regie Valentin Braniște, Teatrul Bacovia, Bacău
·         18.00 – Sala Petru Valter: Luminița Bortă: City Break, după P. M. Arsch, regia Ania Cazan, proiect independent, Pitești
·         20.00 – Sala Mare: PREMIERĂ - Dragă Elena Sergheevna, după Ludmila Razumovskaia, regia Mădălin Hîncu, Teatrul Bacovia, Bacău
LUNI, 16.04.2018
·    ·        11.00 – Sala Petru Valter: Cartea de teatru-Cartea despre teatru: Prezentarea colecției specializate a Editurii Nemira; Lansare de carte: Teatru la filtru, de Carmen Mihalache, Ed. Junimea; Ei sunt printre noi, de Mihai Ignat; Ce dorește domnul?, de Pascal Bruckner, traducerea Doru Mareș, Ed. Trei
           15.00 – Ateliere
·         16.30 – Sala Mare: Tiberiu Gabor-BitereEu i-am îngropat pe Hamneți, eu l-am îngropat pe Gahudius, text și regie Laurențiu Budău, Teatrul Bacovia, Bacău
·         18.15 – Sala Petru Valter: Alina Neagu - Spovedania unei videochatiste, text și regie Valentin Braniște, Teatrul de Kartier, Bacău
·         20.30 – Sala Mare: Gheorghe Ifrim - Gigel, după Alexandru Popa, regia Vlad Zamfirescu, proiect independent, București
MARȚI, 17.04.2018
·         11.00 – GIO PUB:  „Eu îl rog pe Dumnezeu unele lucruri” – spectacol lectură după textul cu același nume de Tincuța Horonceanu-Bernevic, nominalizat la Concursul de Monodramă; Interpretează: Denise Ababei; Regia: Irina Crăiță-Mândră
·         15.00 – Ateliere
·         16.30 –Sala Mare: Concurs – Alexandra CheroiuPsihoză 4.48 A.M.,  după Sarah Kane, regia Cristian Grosu, proiect independent, Cluj
·         18.00 – Sala Petru Valter: Concurs – Sebastian LupuGroparul, după Mihaela Mihai, un spectacol de Sebastian Lupu, Teatrul Art Emotion, Oradea
·         20.30 – Sala Mare: Marius Manole și Șerban Pavlu în  Demnitate, text și regie Ignasi Vidal, Teatrul Avangardia, București
MIERCURI, 18.04.2018
·         11.00 – GIO PUB: „Iulia, biata de ea” – spectacol lectură după textul cu același nume de Gabriel Sandu, nominalizat la Concursul de Monodramă; Interpretează: Adelaida Perjoiu; Regie: Irina Crăiță-Mândră
·         16.00 – Sala Mare: Bastien & Bastienne, după W. A. Mozart, regia Irina Crăiță-Mândră, Opera Comică pentru Copii, București
·         18.00 – Sala Petru Valter: Concurs – Andrei Merchea ZapotoțkiDespre femei. One-man show, după Nicoleta Esinencu, regia Tudor Tăbăcaru, Teatrul Tineretului, Piatra Neamț
·         20.00 – Sala Mare: Concurs – Andreea Darie – Trei, după Marguerite Yourcenar, regia Octavian Jighirgiu, Teatrul Bacovia, Bacău
JOI, 19.04.2018
·         11.00 – GIO PUB:  „Jurnalul muribundei” – spectacol lectură după textul cu același nume de Laura-Antonia Ionescu, nominalizat la Concursul de Monodramă; Interpretează: Eliza Noemi Judeu; Regie: Irina Crăiță-Mândră
·         15.00 – Atelierele
·         18.00 – Sala Petru Valter: Ilinca Istrate, - Râzi paiață, spectacol de Ilinca Istrate, producție independentă, Iași
·         20.00 – Sala Mare: George Albert CosteaDorian, spectacol de dans contemporan de Oana Răsuceanu, Asociația Culturală Control N, București
VINERI, 20.04.2018
·         11.00 – Sala Petru Valter:  Colocviul Fețele Monodramei și lansarea volumului Teatrul la persoana I de Octavian Saiu, în prezența autorului
·         15.00 – Ateliere
·         16.30 – Sala Mare: Concurs – Isabela NeamțuGronded, regia Ligia Ciornei, Asociația Culturală Doctor's Studio, București
·         18.00 – Sala Petru Valter: Concurs – Edith AlibecDe ce fierbe copilul în mămăligă?, după Aglaia Veterany, regia Dana Paraschiv, București
·         20.30 – Sala Mare: Andreea Bibiri - O femeie singură, Teatrul de Artă, București
SÂMBĂTĂ, 21.04.2018
·         11.00 – Sala Petru Valter: Spectacolul laureaților IDFest 2017, Ana Maria Codiță și Rareș Fota
·         15.00 – Ateliere
·         16.30 – Sala Mare: Concurs – Alexandra Gîtlan - Rapsody in blue glue (#Bluebird), scenariu după Charles Bukowski și Alexandra Gâtlan, regia Tapastó Ernö, coproducție Teatrul Maszk (Ungaria) și Aradi Kamaraszínház, Arad
·         18.00 – Sala Petru Valter: Concurs – Denisa Nicolae – Tot ce-i minunat în lume, după Duncan Macmillan și Johnny Dahoe, regia Nicolae Constantin Tănase, Vanner Collective, București
·         19.30 – Sala Mare: Coca Bloos - Mărturisiri
·         20.15 – Sala Mare: Cristina DăscălescuFoi Deus, concert de muzică Fado
DUMINICĂ, 22.04.2018
·         11.00 – Sala Petru Valter: Atelierul cu Vise
·         12.30 – Sala Petru Valter: Atelierul pentru adolescenți
·         13.30 – Sala Petru Valter: Atelierul pentru adulți
·         18.00 – Sala Petru Valter: Zymberaj Mentor – Actor in the box, spectacol de Zymberaj Mentor, The House Movie Theater Akt, Kosovo
·         19.45 – Sala Mare: Festivitatea de premiere
·         20.30 – Sala Mare: Richard Bovnoczki și Mihai Călin în Schneider și Schuster, după Joshua Sobol, regia Lucian Pavel, ARCUB, București

Prețuri bilete: 30 / 35 lei la Recitalurile extraordinare
                       8 lei la Recitalurile în Concurs
                       15 lei la spectacolele: „Bastien & Bastienne”, „City break”, „O femeie singură”. 

 Notă: Sala „Petru Valter” este sala în care a funcționat librăria Glissando. 
          PUB GIO este fosta Casa Subway (lângă Colegiul de Artă „George Apostu”) 

Cartea din colet. Când corpul se face cuvânt scris de o nouă Sulamită

Nu exista această minunăție de carte, când într-un interviu pe care i-l acorda mai tinerei scriitoare Laura Dan, pentru Revista „Vatra”, Floarea Țuțuianu anunța ca proiect realizarea unui „catalog-poem”, „un fel de carte-obiect care să conțină o selecție a poemelor mele din toate volumele, însoțite de lucrări de grafică și pictură din expozițiile personale”. Iată că Editura Brumar își reia vechile și frumoasele obiceiuri de a publica o serie de cărți mai speciale, adevărate obiecte de artă, demne de a fi incluse în colecțiile unor bibliofili. Așa cum este și această bijuterie editorială, căreia Floarea Țuțuianu i-a dat același titlu pe care l-a avut și expoziția ei personală din 2013, de la Galeria „Simeza”, din București. Așa cum am fost preveniți, în „Corp de literă” (Timişoara, Ed. Brumar, 2017), Floarea Țuțuianu ne dă întâlnire în dubla sa calitate: de artistă și poetă. Chiar dacă este o antologie, volumul nu are caracter eterogen. În contextul poeziei actuale, Floarea Țuțuianu este o voce autentică, foarte personală, iar această voce conferă volumului unitatea stilistică. Unitare sunt și imaginile, care completează textul, potențându-i mesajele profund feminine și senzuale.
Cartea beneficiază de două prefețe: una semnată de Wanda Mihuleac, cealaltă de Magda Cârneci, din al cărei exordiu decupăm: „Floarea cu numele ei predestinat, cu frumusețea gracilă a făpturii sale fizice este o poetă a iubirii complete, fizice și carnale pe cât psihice sau spirituale, care își propune și reușește un pariu dificil și riscant: a scrie cu puritate senzuală, sau cu senzualitate pură, purificată, despre o zonă a ființei umane dificil de îmblânzit și de controlat. Fără a ocoli elementele «hard», fierbinți, poezia sa pune în joc o retorică ingenioasă și ludică, în care erotismul pudic-impudic e transfigurat prin chiar actul scrisului într-un «corp poetic» seducător”. Dacă într-unul dintre poemele volumului „Viață”, Magda Cârneci spunea: „Nu voi fi marea poetesă a lumii”, de data aceasta, e rândul Floarei Țuțuianu să afirme: „Sunt o poetă minoră care va plimba/ tava literaturii române pe la curțile europene”. Afirmațiile făcute depășesc sfera modestiei, mascând inteligent spiritul de frondă.
Despre volumele de versuri ale Floarei Țuțuianu („Femeia pește”, „Libresse oblige”, „Leul Marcu”, „Arta seducției”, „Mărinimia ta”, „Sappho”; facem precizarea că toate sunt însoțite de ilustrațiile autoarei) s-au pronunțat, în termeni pozitivi, critici precum Nicolae Manolescu, Norman Manea, Șerban Foarță, Al. Cistelecan, Marta Petreu, Grigore Chiper, Dan Liviu Boeriu, Nicolae Prelipceanu ș.a. În general, mai toți criticii au fost impresionați de poezia sa erotică, non-agresivă, de măiestria cu care împletește exaltarea simțurilor cu elemente mistice sau/și religioase. Trupul este instrumentul erosului. Dar, ni se amintește din textul evanghelic, cuvântul s-a făcut... trup. Poate părea ciudat, dar pentru Floarea Țuțuianu, la fel ca odinioară pentru Sulamita, erosul este de natură divină. Deși bogată senzorial, poezia ei se concentrează și asupra unor teme ca singurătatea, neîmplinirea în dragoste, realitatea distopică, disperarea. Întâlnim, la fel ca la Marta Petreu, însă cu altă stilistică, problematizarea refuzului de destin ca femeie. Dacă poeta nu și-a găsit încă jumătatea, vina nu-i aparține; e doar o farsă a destinului: „La naștere am primit o coroniță dalbă/ din mici singurătăți drăgălașe/ (cine ar fi bănuit că peste ani singurătatea/ se-ngroașe)”. „El este cel care” descrie imaginea bărbatului ideal, care asemenea lui Hristos este în stare să meargă pe ape.
Dincolo de caracterul uneori ermetic al discursului liric, sunt ușor de identificat mitul androginului, motivul dublului; oglinda este folosită ca simbol al dedublării: „E ziua în care îmi plimb/ chipul prin vitrinele orașului/ (se uită la mine tresare)/ E ziua în care eu și cu mine/ Luăm masa-mpreună-n oraș (în picioare)”. Într-un acces de sinceritate, femeia își confirmă dualitatea: „Când partea umilă din mine adună/ cu limba de pe jos cuvinte și rime/ Cealaltă parte ușoară și goală/ (pe dedesubt) – pune picior peste picior/ lăsând să se întrevadă basic instinct” („Eu și cealaltă parte din mine”). Poeta e fascinată de jocul de cuvinte, dar și de jocul ca joc absolut, pe care îl împinge până în zona suprarealistă a absurdului, mixând concretul cu antimimesisul, imaginarul livresc cu mitologicul: „La tine totul e pe dos:/ glezne subțiri sprijină sâni foarte mari/ Sex-appeal-ul afișat e ambalat/ într-o frigiditate beton/ Am umor// Am o mulțime de bărbați/ pe care-i păstrez la distanță/ Cei mai mulți dintre ei văd/ o legătură strânsă/ între gâtul meu și firul de telefon/ Pentru că îmi plac femeile/ i-am obișnuit și pe ei/ (lor le place Gauguin)// Orice femeie normală/ s-ar termina cu bine/ (nu într-o coadă de pește)/ Solzii mei le râmân mult timp/ lipiți de creier” („Femeia pește”).
Dar cum „La început a fost Cuvântul”, se revine cu obstinație la importanța și energia Cuvântului. Floarea Țuțuianu demonstrează că-i sunt familiare textele sacre. Se dovedește capabilă să intertextualizeze, într-o poezie de factură laică, în unele cazuri chiar mustind de senzualitate feminină, expresii din Vechiul și Noul Testament (îndeosebi din cele scrise într-o formă poetică, așa cum sunt „Cântarea Cântărilor”, „Psalmii lui David”, „Cartea lui Iov”, dar și cele patru evanghelii) sau pur și simplu formule tipice rugăciunilor/ acatistelor ortodoxe: „Cerul se lasă pe mine. Dumnezeu e deasupra. Apasă/ Stai de-a dreapta mea ca să nu mă clatin/ Un gând orb şi mut şi surd stă neclintit pe urmele mele:/ Preamărește și saltă că în ziua a șaptea vei fi mai bogată/ c-o moarte”.
Floarea Țuțuianu
Deși este o poezie confesivă, e straniu și totodată admirabil cum eul poetic pare că se dematerializează, devine himeric, duh, această metamorfoză își atinge maximul de concentrare în poemul cu care se închide cartea (mă refer la textele scrise în limba română; în volum sunt atașate la final și câteva în limba engleză). În acest poem, ca în multe altele, transpare lupta între materie și spirit, care se dă cu intensitate în interiorul poetei, pe care dacă ar fi să o apropii de un alt poet, nu aș apropia-o de niciuna dintre scriitoarele ei preferate (Sappho, Emily Dickinson), ci de Ion Stratan, căci dacă la el „lipsa de sunet e un vacarm”, la Floarea Țuțuianu, lipsa de dorință declanșează neliniști erotice. Închei citând integral a ei „Orantă”: „Iată trupul meu gol la picioarele tale acoperă faţa/ Mă scald în lacrimi// Aripi împăturite. Puse cu grijă sub pernă/ Ochiul din frunte îşi caută pleoapa/ Semnul din carte este urma şi rana din palmă/ Eu vindec cu limba// Striveşte-mi de buze ciorchinele vieţii de strugure/ Roşu privit îndelung devine o rană. Îţi bei jumătatea/ până la capăt şi vezi cum// Praful şi pulberea de aur îţi acoperă umbra şi chipul/ Lumină de întuneric se face/ CUVÂNTUL”.

(Articolul „Când corpul se face cuvânt scris de o nouă Sulamită” a fost publicat în Revista Ateneu, ianuarie 2018, la rubrica semnată de Violeta Savu, „Cartea din colet”)
Violeta Savu, fotocredit: Mia Nazarie

Cartea din colet. Variații metonimice în poezia scaldică

O adevărată bijuterie este cartea Flaviei Teoc „Limbajul poeziei scaldice”, lansată de Editura „frACTalia”, din București, la Târgul „Gaudeamus” din această toamnă. Este unic în spațiul aparițiilor editoriale românești acest studiu despre „metafore kenning și termeni poetici în poezia scaldică a secolelor VII-XIII”. Așa cum suntem avertizați din scurta prezentare făcută de Mircea Borcilă pe contracopertă, Flavia Teoc dezvoltă „un comentariu hermeneutic la tratatul de poetică Skáldskaparmál, partea centrală a monumentalei Edda în Proză, alcătuită în secolul al XIII-lea de învățatul islandez Snorri Sturluson”, subliniindu-se „emergența sensului poetic simbolic-mitic al fascinantei lumi spirituale a Nordului european din perioada zorilor creștinismului”. Studiul cuprinde noțiuni de teorie literară specifice poeziei scaldice (pentru înțelegerea acestui termen voi reda din prefața eruditei autoare: „skáld este termenul în limba nordică veche ce desemnează poetul care compune versuri cu subiect istoric, dedicate marilor regi din perioada vikingă”). Deşi poeții scalzi aveau o cultură bogată și o educație aleasă, majoritatea acestor poezii s-au transmis pe cale orală și autorii au rămas anonimi. Abia în secolul al XIII-lea, o parte din creații apar sub formă tipărită. Prin conținutul epopeic, dar și prin structura metonimică a versurilor, poezia scaldică are un caracter particular, iar studiul Flaviei Teoc ne descifrează misterele sale, pornind de la definirea și descrierei metaforei kenning („un kenning este format din două substantive aflate în relație genitivală, expresie poetică elaborată de scalzi pentru a substitui un substantiv”) și mergând până la redarea câtorva din miturile și legendele populației precreștine scandinavice și islandeze. O cunoaștere măcar relativă a mitologiei nordice va înlesni lectura acestei cărți; totuși grație numeroaselor informații, notițe de subsol etc., cartea se poate citi chiar și în cazul în care nu știi foarte multe despre vikingi, raiul Valhalla, craniul lui Ymir, copacul Yggdrasyl, Odin, Thor sau alte figuri legendare. Nu este o lectură tocmai ușoară; se adresează cititorilor fascinați de „cultura” vikingilor, dar care sunt interesați și de studiul lingvistic al poeziei. Așadar, lectorul trebuie să aibă organ de receptare atât pentru epic, cât și pentru liric.
    Metaforele kenning sunt coduri lingvistice; fără descifrarea lor, poezia ar rămâne ermetică. Scalzii compun kenning dublu, dar și triplu. Aceste metonimii aduc un suflu diafan în povestirile epice, îmblânzind caracterul lor adesea războinic. Snorri Sturluson oferea învățăceilor scalzi lecții de scriere creativă. Iată un extras despre plăsmuirea unui kenning: „Mării să-i spuneți sângele lui Ymir, gazda zeilor, soțul zeiței Rán, tatăl fiicelor lui Aegir, (...), cale a regilor mării, inel al insulelor, casă a nisipului, casă a algelor și a brizei răcoroase”.
     Bărbatului, frecvent asociat cu epitetul viking, îi este rezervat un capitol amplu, care începe cu etimologia termenului viking. Din rafinatele kenning care desemnează bărbatul (războinicul), amintesc „zeu al inelelor”, „cel care rotește fierul săbiilor”, „zeul Baldr al toporului”, „arțar al tărâmului șarpelui”, „copacul de aur”. Acest kenning apare în poemul „Brudkaupsvisur”, citat în corpusul, de asemenea consistent, dedicat femeii. Într-o lume dominată de spiritul masculin, femeia este privită ca element decorativ, legată definitiv de viața domestică, însă doar ei îi pot reveni rolurile enigmatice, cum ar fi de exemplu cele de ursitoare și/sau vrăjitoare. Dacă bărbatul este desemnat prin metafore kenning ceva mai fruste, cele referitoare la femeie sunt mai fine: „stejarul îmbrăcat în pânze de in”, „valkirie a bijuteriilor prețioase”, „bradul semeț al miedului”, „zeița Hlin a inelului înflăcărat” (de remarcat că numele de arbori pot fi folosite ca kenning atât pentru bărbat, cât și pentru femeie). Un elegant kenning triplu apare în poemul compus de episcopul Bjarni Kolbeinsson în secolul al XIII-lea: „carul înflăcărat al câmpiei peștelui” (desemnând metaforic femeia (carul), aurul (flacăra) și marea (câmpia peștelui)). Alte concepte desemnate metaforic în poezia scaldică, și cărora autoarea le acordă spații însemnate, sunt Cerul, Pământul, Inima, Iubirea, Corabia, Iarna, chiar și Iisus Hristos.
   
Flavia Teoc
Mulți cititori vor fi însă total cuceriți de frumoasele legende evocate, cum ar fi cea despre „bătălia fără sfârșit” sau legenda despre apariția piticilor, despre miedul poeziei (o minunată poveste despre inspirație și izvoarele poeziei) sau cea plină de vrajă despre „comoara lui Thjazi”, în care sunt implicați pe lângă uriașul Thjazi, care va lua formă de vultur, trei zei (Odin, Loki și Hoenir) și zeița Idunn („în trena acestui mit – subliniază Flavia Teoc – coșurile încărcate cu mere devin accesorii trecerii în veșnicie”).

Flavia Teoc este poetă, eseistă, prozatoare și traducătoare. După lectura acestui studiu, am recitit cartea „Fiord” (Cluj-Napoca, Ed. „Limes”, 2014), urmărind dacă anumite caracteristici ale poeziei scaldice au contaminat versurile poetei. Nu am reușit să identific metafore kenning, dar Flavia Teoc aduce în poezia sa misterul lumilor de gheață, al fiordurilor din ținuturile nordice, versurile sale fiind bogate în construcții metaforice pe care nu le-am întâlnit nicăieri în altă parte.

(articolul „Variații metonimice în poezia scaldică” a fost publicat în Revista Ateneu, noiembrie-decembrie, 2017, la rubrica semnată de Violeta Savu, „Cartea din colet”)
Violeta Savu, fotocredit: Mia Nazarie


Lansare de carte la Târgul Gaudeamus, 2017, „Limbajul poeziei scaldice”. (vorbitor: Paul Gabriel Sandu)
   


Cartea din colet. Colecția de păpuși a Tincuței

Cartea poetei Tincuța Horonceanu Bernevic, „Anotimpul păpușilor” (Ed. „Singur”, Târgoviște), mai ales prin lirica de dragoste și prin caracterul meditativ/introspectiv, se situează în prelungirea anteriorului volum, „Strigătul ca o punte”, dar cu un discurs mai amplu și mai precis; tristețea se păstrează, dar e mai puțin apăsătoare, mai resemnată. În continuare, poeta este preocupată de probleme grave (moarte, viață, durere, spaimă existențială), îmbogățite și chiar potențate prin tema copilăriei. Sunt evocate jocuri formative și o panoplie de întâlniri definitorii: figura bunicului, a mamei, a tatălui dispărut de tânăr. Pe coperta a IV-a a cărții, Ștefan-Doru Dăncuș afirmă că poeta „ni se descoperă [...] preocupată de sine”. L-aș contrazice un pic: chiar dacă în marea lor majoritate cele peste optzeci de poezii incluse în volum sunt reflexive, în opinia mea epicentrul lor nu este „eul”. De multe ori când poeta spune „eu”, o face dând glas unei păpuși. O păpușă care poate avea sau nu aceeași identitate cu autoarea. Nu în toate cazurile păpușa este un alter ego; uneori e doar simbolul legăturii pierdute cu o lume dispărută (cea a copilăriei) sau a regretului că lumea s-a dezumanizat, s-a abrutizat, s-a eliberat de propria fragilitate, anihilând astfel spiritul curat.
Temele și motivele sunt prepondrent de factură romantică și simbolistă: lună, stele, nori, ochi, ploaie, soare, înger, pasăre, oglindă, vis, anotimp, toamnă, iarnă, copac, zăpadă, lumină, denumiri de diferite fructe și, bineînțeles, păpușă. Ele funcționează însă foarte bine, așa cum observa pertinent și Ștefan-Doru Dăncuș, în „intervențiile de tip modernist”. Câteva texte – „Și Noe a luat în arca sa câte o pereche”, „Lover boy”, „Autobuzul femeilor”, exclusiv (post)moderniste – pot fi incluse lejer în orice antologie de poezie (post)douămiistă. În remarcabilul poem „Picioare de lemn”, se glisează spre intertextualism; ineluctabil, gândul ne duce la microromanul Aglajei Veterany „De ce fierbe copilul în mămăligă”. Subliniem însă că prin recursul autobiografic, discursul poetei își păstrează prospețimea și autenticitatea.
O altă trăsătură modernă a poeziilor din acest volum este bogata lor imagistică, cititorul având ocazia de a fi spectatorul unor tablouri de tip impresionist sau suprarealist, uneori în optimizată combinație: „prin perdele de dantelă croșetată/ploaia părea o joacă/din burta-i cenușie scuipa pepeni”. Angoasa este mai ușor de suportat datorită unor inserții de fină (auto)ironie: „erau niște păpuși de treabă/nu se ocupau de politică/numai când se întuneca de ploaie/îl pomeneau pe Dumnezeu/cel mult de două- trei ori”. Legătura cu divinitatea este prezentată cu finețe, referințele biblice se insinuează cu discreție, dar ceea ce-i formidabil este că li se păstrează astfel forța simbolului. Iată spre exemplu cum într-un autoportret, „Femeia (la patruzeci de ani)”, un text cu nuanțe feministe, întâlnim o trimitere subtilă la cămașa lui Iisus: „femeia/de patruzeci de ani așteaptă/cântecul lunii pline/pe masa din bucătărie/și toarce timpul/din ochii iubitului/ca pe o cămașă/dintr-o singură bucată”. Sinceritatea e o altă trăsătură esențială. Duioasele&splendidele poezii de dragoste sunt de o frapantă naturalețe: „Bărbatul pe care-l iubesc/e un cais/crescut lângă o bătaie prelungă de clopot/când înflorește/își înfășoară grădina pe tâmple/decupând miresme/în care mă ghemuiesc/ca-ntr-un joc neinventat”.
Cele mai puternice motive ale cărții mi s-au părut umbra și păpușa, ele alternând sau coexistând. Sunt poeme care-și găsesc continuitatea într-unul succesiv. În „Candoare” („Eu sunt o păpușă de lemn/crestată dintr-o creangă subțire de alun/am venit pe lume/într-o după-amiază senină/să-ți țin de urât/încap în palmele tale și știu când/de emoție/degetul tău cel mic mă strânge de mijloc/ca și cum s-ar fi îndrăgostit de mine/eu sunt doar o păpușă de lemn/dar visez la ziua când/voi vedea pe chipul tău/o tresărire de dragoste”), facem cunoștință cu drama păpușii de lemn, un amalgam de nostalgie, puritate și delicatețe. Drama se îmbogățește de înțelesuri în poemul de pe pagina următoare, „Umbră îndrăgostită”.
Un sens al cărții este acela de a atrage atenția că o păpușă (alter ego al autoarei, metaforă a oricărei femei sau, extinzând, a oricărei ființe) poate „căpăta viață”, poate fi însuflețită numai și numai dăruindu-i dragoste.
Nu doar datorită filonului postromantic, influențelor simboliste și imaginarului bogat aș apropia discursul liric al Tincuței Horonceanu-Bernevic de cel al laureatei Premiului Nobel Gabriela Mistral, ci mai ales pentru că poezia celor două se aseamănă în sensibilitatea mesajelor. Citind „Anotimpul păpușilor”, am călătorit parcă în alt timp, un timp în care era mai multă pace, lumină și visare. Deși sunt reflectate și amintiri triste, stări de temere sau chiar de panică, dintr-un „anotimp” al „înstrăinărilor”, majoritatea poeziilor de aici au capacitatea de a împrăștia în aer mireasma aromată și binecuvântată a pâinii de casă scoase proaspăt din cuptor.


Violeta Savu,
fotografie de Mia Nazarie
Notă: "Cartea din colet" este rubrica pe care o semnează Violeta Savu în Revista Ateneu.
Portretul Violetei Savu a fost realizat de artista fotograf Mia Nazarie.

O pagină din jurnalul taberei de la Ghimeș

Am plecat într-o zi de vară din Bacău. Când umbrele umbrelelor lăsau cerc în cercuri concentrice. Am evadat. În pasul Ghimeș, verdele se întinde ca marea sub cer. 
Într-o zi la Buha, binoclul găsit în costumul popular al bunicului, un tânăr ce-avea nume de polonez l-a folosit să aprindă un foc. Pe plita din fontă, cele cinci mezine au gătit picioici foarte gustoase. Vântul a purtat fumul aromat la vecinul vrednic de peste drum, care își țesăla calul. O iapă. Steluța știa să necheze în două limbi. Cu tandrețe de mamă, s-a oferit să poarte în spinare copiii care-au animat valea cu visele lor transpuse în filme tot de ei regizate. Povești cu prinți și prințese, cu pielea la fel de albă ca laptele care, mai de demult, a fost folosit pentru a stinge flăcările ce-amenințau să înghită biserica veche.
În fiecare zi copiii au pictat și au luat lecții despre culori, lumină și compoziție de la artiștii plastici.  Artiștii poartă într-un secret buzunar lumina fermecată a făuririi vieții și frumuseții. Artiștii Taberei au fost: Geanina Ivu, fata cu buclele de aur; ea e pictorița care în urmă cu câțiva ani a „îmblânzit” marele urs carpatin. Iar din Drumul Crucii numai ea știe să facă un joc colorat de-a v-ați ascunselea; Marius Crăiță-Mândră, pictorul cu inimă mare; are capacitatea de a fermeca până și biții. 0100 1100 1011 0011 știu sub bagheta lui să danseze. Octete, valsați în culori! Elena Samburic, artista din Basarabia, venind de peste râul râurat de dor și românească durere, s-a împrietenit cu Calea Lactee. Ion Mihalache: el e ca un vulcan care mocnește pe dedesubt; seara îl prindea pe colinele din jur, pictând în plein-air. El a desenat din fericită treime de linii chipurile colegilor artiști și a făcut o nouă casă pictată în casa celor de-au fost gazdele noastre într-o zi de vineri - Ildiko și Andreea Juverdeanu. În curtea casei de la Buha am învățat să cosim. Să așezăm iarba pentru viitorul ei de fân bun. De la bunicul Andreei am învățat și prietenia sunetelor din cântecul de gorună și din melodiile cântate împreună.
La Buha, umbrele umbrelelor și umbrele umbrelor și orice fel de umbre se topesc în coronițe de raze de soare. La Buha, centrul centrului este cea dintâi trăire a omului: Iubirea.
Când ne-am întors înapoi din tabără, în oraș aproape era toamnă.

*„Tabăra de creație pentru tineri Palanca-Ghimeș-Făget” este proiectul Asociației „Time for art” (președinte, Geanina Ivu, vicepreședinți, Constantin Broșu și Oana Gheorghe), perioada de desfășurare: 20-27 august, proiect realizat cu sprijinul primarului municipiului Bacău și al Consiliului Local al municipiului Bacău, în cadrul „Bacău – capitala tineretului din România, în anul 2017”. Tabăra a fost bogată în activități: work-shop-uri, ateliere de pictură, fotografie și video, lecții de scriere creativă, drumeții, vizite la muzee, activități sportive etc. Au participat: Geanina Ivu, Elena Samburic, Ion Mihalache, Marius Crăiță-Mândră (artiști plastici, membrii U.A.P.), Constantin Broșu (fotograf), poetele Oana Gheorghe și Violeta Savu și următorii elevi și studenți: Maria Vlad, Diana Iftime, Bogdan-Ștefan Novac, Călin Silviu Vizante, Teodor Vlad, Mara Bucur, Andrada Broșu, Ana Trăistaru, Bianca Gheorghe, Carina Gheorghe, Teodora Tuduriu, Alexandra Creangă, Vlad Cazimir. Primul vernisaj al taberei va fi pe 4 noiembrie la Galeriile Karo. Se expun lucrările pictate în tabără și se proiectează scurtmetrajul „Psihoză” (regie și scenariu, Maria Vlad; montaj, Diana Iftime; imagine, Bogdan-Ștefan Novac; costume, Juverdeanu Ildiko; în distribuție: Vlad Cazimir, Maria Vlad, Diana Iftime, Bogdan-Ștefan Novac, cadre filmate în Buha, comuna Ghimeș-Făget. Cel de-al doilea vernisaj al Taberei va avea loc pe 18 noiembrie, la Universitatea „George Bacovia” din Bacău.

Geanina Ivu - Casa de la Buha
Marius Crăiță-Mândră - Compoziție
Elena Samburic - Calea lactee


(articol publicat în Revista Ateneu, octombrie, 2017)

Două cărți de Marguerite Yourcenar într-un singur volum

Editura Humanitas ne oferă, într-un singur tom, prilejul de a citi două microromane ale scriitoarei Marguerite Yourcenar. Ambele sunt scrise la persoana I, sub formă de confesiuni.

Deși o scriere de tinerețe, datorită lirismului său, m-a impresionat mai mult prima dintre povestiri, „Alexis sau tratat despre lupta zadarnică”, de fapt o lungă scrisoare a unui bărbat către soția sa, Monique, pe care o părăsește, expunându-i motivele. Poezia acestei cărți a fost foarte bine redată de rafinata traducere făcută de Petru Creția.
Epistola e presărată cu tot felul de panseuri, cu evocări sensibile din copilărie, Alexis ajunge să îi scrie soției și despre amintirile lor comune, dar trecându-le prin filtrul său propriu, prin prisma dezvăluirii făcute despre adevărata lui identitate. Subiectul cărții m-a dus cu gândul și la două creații moderne, la filmul „The Danish girl” și într-un fel și la textul lui  Emmanuel Adely, „Mad about the boy”, nu doar pentru că tema tratată este cea a ambiguității sexuale, ci pentru că totodată reliefează dramele interioare, problemele de conștiință ale personajelor. Sunt opere pe care nu te poți opri să le admiri pentru calitățile estetice/artisitice, indiferent dacă ai sau nu ceea ce să numim generic prejudecăți. Cu atât mai mult cu cât frământările lui Alexis pot fi ale oricărui individ care suferă din cauza unei atracții/iubiri interzise, neacceptată, în particular, de propria conștiință, în general, de societate. Vina asumată de Alexis este cea de a-i fi ascuns soției sale prea mult adevărul despre el însuși, nu prin minciună, ci printr-o apăsătoare tăcere.
Însă cel mai mult impresionează nu atât subiectul abordat, întâlnit în zilele noastre în multe alte cărți, ci mai ales farmecul deosebit al scriiturii, cu desele și formidabile alăturări de termeni aparent antitetici/incompatibili: „miracol efemer”, „fleacuri utile”, „prestigiu romantic”, „primejdia renunțărilor subite”, „sofismele pasiunii”, „intimitate îndepărtată”. Am rezonat cu profundele reflecții despre dragoste, prietenie, moarte și viață, teamă și adevăr, muzică și pasiune, tăcere și comunicare într-o relație.

Totuși, o mare parte a cititorilor s-ar putea să fie mai atrași de lectura microromanului „Lovitura de grație”, publicat de Yourcenar, în 1939, la exact zece ani de „Alexis...”. Are o poveste bună (traducere de Doina Jela Despois), în mărturisirea făcută de Erich, apar mai multe personaje, iar locul unde se petrece cea mai mare parte a acțiunii, un vechi castel, cu aer gotic, contribuie la crearea unei atmosfere sumbre, apăsătoare, dar și misterioase. Avem un triunghi amoros: Eric, Conrad (el este tânărul moștenitor al proprietății castelului) și Sophie, sora lui Conrad. Plecând de la prefața întocmită chiar de M. Yourcenar, un fel de autoprezentare (și „Alexis...” beneficiază de o asemenea interesantă introducere), m-am așteptat la o poveste în genul celor scrise de Patricia Highsmith, „The talented Mr. Ripley” (1955), „The two faces of January” (1964). Nu am citit cărțile Patriciei Highsmith și nici nu-mi propun să o fac, dar am văzut ecranizările, „En plein soleil”, 1960, „The talented Mr. Ripley”, 1999), „The two faces of January, 2014” și mi-au plăcut foarte mult. Însă povestea lui Yourcenar e altfel și altcum. Imediat după ce am citit intro-ul am fost puțin iritată de faptul că autoarea deja îmi dezvăluise (credeam eu) intriga și deznodământul, dar nu mi-a luat mult timp până când am înțeles că esența cărții aveam să o descopăr treptat, iar tensiunea finalului nu aveam cum să o bănui. Fondul războiului acutizează drama personajelor, pe care concomitent le urăști și le iubești, le admiri și le detești. Însuși naratorul (Eric) se prezintă pe sine într-o lumină deloc favorabilă, iar Sophie, care se îndrăgostește fără speranță de el, nu e chiar cea mai frumoasă femeie, nu-i lipsește tandrețea și inocența, dar în comportamentul ei rezidă tot timpul ceva masculin(izat).
Povestea, chiar dacă e spusă la persoana I, are dinamică, tensiune și conflict și o bună imagistică,  pretându-se a fi scenariu de film sau de teatru.  De altfel, de pe contracopertă am aflat că romanul „Lovitura de grație”a fost ecranizat în 1976, în regia lui Volker Schlondorff. Am urmărit câteva excerpte pe youtube, printre care și secvența bombardării a unei aripi a castelului, dar descrierea din carte impresionează mult mai mult. Însă și filmul cred că e bun, are forța peliculei alb-negru care lasă dialogul să respire, mi-au plăcut secvențele pe care le-am vizionat, interpretările actorilor sunt foarte bune.

Pe copertă: desene de Egon Schiele 

În continuare, redau câteva citate din cele două romane.

Din  „Alexis sau tratat despre lupta zadarnică”
- „Toate lucrurile, chiar și heleșteile, au secretul lor, starea de liniște, ca și tăcerea, nu este decât o suprafață și, cea mai rea dintre minciuni este minciuna liniștii.”
- „Când se statornicește tăcerea într-o casă e greu să o mai scoți de acolo. Cu cât un lucru e mai important, cu atât simți nevoia să nu vorbești despre el.”
- „Închipuirile noastre sunt cele care încearcă să înveșmânteze realitatea, realitatea este însă de o nuditate divină.”
- „Cuvântul fericire pare de fiecare dată un cuvânt derizoriu, pentru că dovedește mai bine nimicnicia noastră decât importanța pe care o dăm fericirii.”
- „Plăcerea este efemeră, iar muzica ne înalță o clipă, apoi ne lasă și mai triști. Somnul aduce însă alinarea. Chiar după ce ne trezim, trec întâi câteva secunde și abia apoi începem să suferim iarăși.”
-„Apa curge îmbelșugată și mută, prin vinele pământului, se adună, dă pe dinafară, iar stropii care curg în lumină sunt sonori. Muzica n-ar trebui să fie decât preaplinul unei mari tăceri.”

Din „Lovitura de grație”

„Prietenia este înainte de toate certitudine, asta o și deosebește de dragoste. Ea mai înseamnă și respect și acceptare totală a unei alte ființe.”
„Existența nu e făcută din elanuri subite și din obstinată constanță, ci din compromisuri și uitări.”
„Există șanse pe care, împotriva noastră, propriul instinct le refuză.”